Primele raze de soare au alunecat pe lângă storurile grele, au trecut subtil de faldurile perdelei de mătase şi s-au oprit deranjant şi stăruitor pe faţa mea, gata să-mi alunge ultimul vis al nopţii. Deschid ochii, dar în loc să mă supăr, îi zâmbesc noii zile şi îmi târăsc leneş papucii până la baie. Încep să fredonez o melodie, ,,Dimineţi cu ferestre deschise…”, şi ajung să-mi pieptăn părul. Îl strâng uşor în plete, iar el se aranjează supus în împletitura pe care mâinile mele o execută maşinal, moment în care brusc îmi încetează entuziasmul şi simt un fior ca un curent electric pe şira spinării, împreună cu senzaţia de ,,deja-vu”. Doamne, ce repede mi-a crescut părul, îl pot împleti din nou, au trecut doi ani de atunci…
Eram departe de ţară, era o dimineaţă de septembrie însorită când, la fel, în faţa oglinzii fiind, m-am decis să-mi tai pletele şi să le dăruiesc copiilor şi femeilor mai puţin norocoşi decât mine, diagnosticaţi cu cancer.
Ţineam la podoaba mea capilară, normal, toate femeile îşi iubesc părul… dar ce m-a intrigat cel mai mult, ştiţi? Stiţi ce exemplu extraordinar am avut? Era un domn care avea părul lung prins într-o coadă. Într-o zi l-am văzut tuns şi nu l-am mai recunoscut. Am aflat de la un coleg de-al lui, din vorbă-n vorbă, cum că şi-a tăiat părul pentru a-l dona.
Toată după-amiaza m-am tot gândit, nu mi-am putut ascunde uimirea şi admiraţia faţă de acel om pe care nu-l cunoşteam aproape deloc, dar acum era în mintea mea ca un erou. Un bărbat să-şi doneze părul pentru femei diagnosticate cu cancer? Ce fel de om poate să fie ca să facă o asemenea faptă?
Atunci m-am simţit ruşinată că eu, femeie cu pletele până la brâu, nu m-am gândit niciodată sa fac asta. Cum de n-am ştiut? Cum de nu m-am gândit? Cum de nu mi-am imaginat cât de greu trebuie să fie ca, într-o zi, să te priveşti în oglidă fără păr pe cap? De ce a trebuit să cunosc acest bărbat care să-mi fie drept exemplu?
Seara m-am învârtit în pat şi-n gânduri până târziu în noapte… Mi-am amintit cu lacrimi în ochi de Flori, pe care am pierdut-o cu ani în urmă şi am privit neputincioasă plecarea ei din viaţa asta, mi-am amintit de Ana, care a fost norocoasă, dar la fel şi ea, a plătit scump, pierzându-şi pletele frumoase şi roşcate… traume serioase ale femeilor atinse de această boală nemiloasă!
A doua zi dimineată eram decisă deja să contribui măcar un pic, cu cei mai bine de 20 de centimetri din părul meu, la redobândirea feminităţii celor care trec printr-o boală atât de traumatizantă. Mi-am tăiat cozile, le-am aranjat frumos într-o cutie împreună cu o scrisorică pe care am aşternut câteva vorbe de încurajare şi le-am expediat către România, fundaţiei care se ocupa mai departe, tot pe bază de voluntariat, de confecţionarea perucilor. Am făcut o rugăciune pentru sănătatea celor care se vor bucura de părul meu, să le poarte noroc şi să le fie de folos!
Am simţit profund cum mă inundă bucuria şi mulţumirea sufletească a lucrului îndeplinit, a faptei bune săvârşite, deci, mi-am primit răsplata pe loc! Am învăţat că Dumnezeu îşi face lucrarea tot prin oameni, am aflat că, dacă dăruieşti iubire, primeşti iubire, că faptele bune se întorc şi lucrurile care au valoare nu se pot cumpăra cu bani! Gestul meu este unul mărunt şi neînsemnat în comparaţie cu altele, dar vine aducător de speranţă, încredere şi curaj, aduce scânteia de optimism şi motivaţia de a învinge boala.
V-am povestit toate acestea nu pentru a mă lăuda ori a ieşi în evidenţă în faţa voastră, ci pentru a fi şi ,,eu” asemeni ,,bărbatului” aceluia cu părul prins în coadă, exemplul pe care l-am avut, adică pentru a vă deschide ochii şi inima că şi voi o puteţi face. O să simţiţi că plutiţi când veţi dona sânge din sângele vostru ori păr pentru semenii noştri atât de greu încercaţi de soartă, putem face lucruri minunate! E un semn de mulţumire pe care-l putem aduce cu toţii în dar Lui Dumnezeu, este răspunsul menirii noastre pe Pământ în această existenţă efemeră.
Să mergem împreună mai departe, să fim oameni cu suflet bun, cu faţa zâmbitoare şi să nu lăsăm greutăţile vieţii să ne schilodească sufletele!