,,Casa de copii nu-i acasă”, suna un celebru slogan, difuzat de întreaga media audio-video națională în cadrul unei susținute campanii împotriva abandonului copiilor. Parafrazându-l și raportându-mă la diverse întâmplări din ultima perioadă, pot spune fără putere de tăgadă că nici pușcăria nu-i acasă. Căci dacă era, cei mai deștepți decât noi ar fi inventat, după modelul arestului la domiciliu, și pușcăria la domiciliu.
Spuneam că pușcăria nu-i acasă, mai ales pentru mironosițele politice cărora le-a cam venit sorocul să dea socoteală pentru furăciuni săvârșite pe vremea când se credeau nimfele intangibile de sub pulpana protectoare a marelui Zeus. Și ce fac distinsele doamne? Țipă în gura mare despre grozăviile sistemului penitenciar românesc. Una ba că i s-a luat sutienul în momentul încarcerării – măsură de prevedere împotriva sinuciderii, precum cea a ,,confiscării” șireturilor, iar doamna absolvent de Drept Elena Udrea ar cam fi trebuit să știe acest lucru -, ba că nu-i apă caldă tot timpul, ba că nu-i uscător de păr, ba că în spitalul-penitenciar nu-i ca la clinicile din Austria… Sau, pe scurt, că nu-i ca în celula lui Cristi Borcea.
Totul cu senzația că dumnealor sunt primele care au descoperit apa caldă, în condițiile în care lumea civilizată ne arată de ani buni cu degetul sau chiar ne somează în legătură cu aceste condiții din penitenciarele românești. Și de care dumnealor, nimfele, aveau cunoștință când se aflau la butoane dar nu le-a păstrat căci, de ce nu?, pușcăria este pentru plebe.
Nu pot aplauda când cineva ajunge la necaz, chiar dacă și l-a făcut cu propria mână. Mă bucur, însă, că tot poporul are ocazia să vadă că legile sunt aceleași pentru toți. Și pușcăriile așijderea.