Francezii au inventat zgura ca suprafaţă de joc pentru tenis. Era o contramăsură împotriva elegantului gazon englezesc, un strigăt de luptă în faţa conservatorismului insular. Şi i-au spus terre battue, adică pământ bătut, cunoscut în toată lumea mai apoi ca zgura roşie, pentru că între timp au venit americanii cu zgura verde, iar ibericii păstoriţi de Ion Ţiriac au adus-o anul acesta în peisajul tenisului şi pe cea albastră, foarte controversată la apariţia ei, dar cu siguranţă urmând a fi adoptată şi ea de către lumea elitistă a sportului, cândva alb.
Francezii au inventat zgura ca suprafaţă de joc pentru tenis. Era o contramăsură împotriva elegantului gazon englezesc, un strigăt de luptă în faţa conservatorismului insular. Şi i-au spus terre battue, adică pământ bătut, cunoscut în toată lumea mai apoi ca zgura roşie, pentru că între timp au venit americanii cu zgura verde, iar ibericii păstoriţi de Ion Ţiriac au adus-o anul acesta în peisajul tenisului şi pe cea albastră, foarte controversată la apariţia ei, dar cu siguranţă urmând a fi adoptată şi ea de către lumea elitistă a sportului, cândva alb.
Povestea Roland-Garros-ului pe care v-o depăn astăzi, la gura editorialului meu, începe în 1928, dar nu coincide cu începuturile campionatelor de tenis ale Franţei care s-au înfiripat în 1891 şi erau dedicate doar jucătorilor locali. Şase ani mai târziu a fost adăugat şi turneul feminin, pentru ca abia în 1925 federaţia franceză să deschidă porţile acestor Campionate Internaţionale, gazdă fiindu-le terenurile Racing Club ale Franţei.
În 1927, patru francezi, deveniţi apoi muschetarii rachetelor, Toto Brugnon, Jean Borotra, Henri Cochet şi mult mai cunoscutul René Lacoste, cel al cărui nume dăinuie şi astăzi prin eleganta firmă de echipament sportiv, au spart monopolul american asupra Cupei Davis, reuşind chiar pe pământul Lumii Noi să cucerească salatiera de argint şi s-o aducă la Paris. A fost o adevărată sărbătoare pentru tenisul din Hexagon, iar o asemenea generaţie avea nevoie de o casă nouă. Şi aşa a apărut terenul 1, cel circular, al treilea astăzi ca mărime al complexului de tenis de la Porte d’Auteuil.
Vă întrebaţi cum un complex de tenis a căpătat numele unui aviator, e drept celebru în acea vreme? Răspunsul vine de la sine, terenul de trei hectare a fost donat federaţiei franceze de către Clubul Stade Francaise cu o singură condiţie, aceea ca denumirea complexului să poarte numele lui Roland Garros, aviator ce traversase Mediterana în 1913 şi care fusese membru de onoare al celelebrului club francez antebelic.
Turneul parizian, unul din cele patru de grand slam, a avut o singură perioadă de înrerupere cauzată de războiul devastator dintre 1940 şi 1945, dar în rest a fost una dintre perlele coroanei tenisului. Vedetele sale de-a lungul timpului au fost cei patru francezi pomeniţi mai sus, dar apoi, între anii 70-80, starurile s-au numit Bjion Borg şi Steffi Graff, care şi-au făcut din Roland Garros a doua casă.
Suedezul s-a impus de şase ori, la fel şi Graff, performanţă ce apărut greu de egalat până când “armada” iberica şi-a găsit în Rafael Nadal amiralul noului mileniu. Rafa are şi el şase victorii şi pare de neoprit anul acesta, deşi voievodul Djokovic este greu de convins să cedeze tronul, iar “bătrânul” Federer n-a predat armele cu gândul la un al doilea titlu pe zgura pariziană, care la un moment dat era pentru el un vis îndepărtat.
Va fi o bătălie finală demnă de urmărit, gândindu-mă că în luptă se mai află, la ora la care am scris această poveste fără de sfârşit, şi doi francezi, Gasquet şi Tsonga, Andy Murray sau David Ferrer. Oricum, crème de la crème a tenisului masculin în luptă. Cine va obţine cele 2.000 de puncte şi “doar” un cec pe care scrie 1.200.000 Euro, rămâne de văzut.
Ştefan Alecsiu este redactor şef adjunct la Radio România Actualităţi