Într-un sfârşit de săptămână în care am fost dependent de televizor cu gândul că mai toată lumea se pregăteşte de vacanţă şi-o să tânjesc[…]
Într-un sfârşit de săptămână în care am fost dependent de televizor cu gândul că mai toată lumea se pregăteşte de vacanţă şi-o să tânjesc ceva vreme după un rever sau o dreaptă, fie după o depăşire la 300 de km/oră, am înghiţit până la vomă şi fotbal autohton garnisit cu greşeli uriaşe de arbitraj, care mă duce cu gândul că s-a schimbat doar stăpânul şi clica din arbitraj, dar năravul ba.
Şi uite aşa, printre centrali care i-ar da cartonaş roşu până şi gazonului sibian, dacă Beto, portarul clujenilor ar fi acuzat un fault făcut de firul ierbii şi asistenţi care cer insistent să se dea penalty, pentru că goal-keeper-ul braşovean a sărit prea sus, ferindu-şi adversarul stelist, care n-ar fi marcat nici dacă se stingea lumina pe Arena Naţională, mi-am mutat atenţia spre ultimul act al circuitului ATP din sezonul 2011. În 02 sau Oxygen Arena, o modernă bijuterie arhitectonică londoneză, ce poate găzdui până la 20.000 de spectatori, funcţie de evenimentul sportiv sau cultural în desfăşurare, Roger Federer s-a întâlnit pentru a treia oară în această lună cu Jo Wilfried Tsonga, acum în finala Turneului Campionilor. Helvetul s-a dovedit a fi până la urmă una din bijuteriile circuitului, deşi avusese cel mai tern an al său. Evoluţia din acest final de sezon, cu victorie în mastersul de la Paris şi cea din acest turneu al aşilor rachetei, a însemnat regăsirea ritmului pierdut, precum şi bucuria de a juca tenis la 30 de ani.
«Fed-express» a oferit un spectacol de gală ieri, în compania altui talentat jucător, acest Muhammad Ali al tenisului, ce emană mult entuziasm în jocul său. Iar dacă armele lui Federer sunt binecunoscute, simpaticul Jo le-a compensat cu forţă şi vitalitate, din acest duel rezultând un spectacol total ce părea că se va încheia foarte repede în favoarea celui mai titrat jucător din istoria tenisului. Însă şi Roger este om, deşi mulţi l-au considerat mai apropiat de Olimpul populat cu zei, emoţionat de o posibilă victorie rapidă, în două seturi, care i-ar mai fi adus în palmares încă un reper ce greu va putea fi depăşit: al 70–lea turneu câştigat în 100 de finale jucate în circuitul ATP.
Par utopice aceste cifre, însă ele au fost atinse de un jucător, care, pentru a putea aduna în palmares performanţele mai sus menţionate a trebuit să joace minim cinci meciuri, într-un turneu, dacă nu şase sau şapte, atunci când este vorba de turneele de grand slam. În total, peste 550 de meciuri din care, aproximativ 500 de victorii. Impresionant, nu ?
Şi, chiar dacă eşti cel mai înrăit suporter al lui Federer, tot te bucuri de prelungirea spectacolului la trei seturi cu final până la urmă aşteptat. Francezul a avut tenacitatea de a nu ceda în final de set secund, dar şi curtoazia, îmbinată cu fair-play, de a nu mai forţa la ultima minge a meciului, permiţându-i lui Federer să închidă jocul ce-i aducea al 70-lea titlu din palmares. Felicitările însoţite de zâmbetul larg, i-au mai adăugat lui Jo cel puţin câteva trepte suplimentare pe scara popularităţii ce o urcă cu paşi iuţi.
Iar ca spectacolul să fie complet împlinit, noi românii am fost însoţiţi în această aventură londoneză de cel care a obţinut de patru ori laurii în acest turneu. Personalitatea şi farmecul său au împlinit de la microfon show-ul din teren. Ilie Năstase, dacă nu aţi ghicit până acum despre cine era vorba, ne-a adus în case culoarea şi explicaţii pe înţelesul tuturor, despre jocul unor campioni, de la un campion care nu s-a sfiit să-şi arate admiraţia faţă de urmaşul său, ajuns la un procent de 70% : adică 70 de victorii în 100 de finale. Altă barieră depăşită de super – campionul helvet, ce va continua şi anul viitor cu gândul la singurul titlu, cel olimpic, ce-i lipseşte din palmares.
Ştefan ALECSIU este
Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi