* A fost al nouălea angajat al Fabricii de Zahăr Buzău, a participat la sistematizarea şi realizarea infrastructurii Zonei Industriale şi a pus pe picioare numeroase fabrici de profil din întreaga ţară
* A fost al nouălea angajat al Fabricii de Zahăr Buzău, a participat la sistematizarea şi realizarea infrastructurii Zonei Industriale şi a pus pe picioare numeroase fabrici de profil din întreaga ţară
Originar din Chişinău, trecut prin “focul” prigoanei staliniste, a ajuns în România în 1944, când familia sa, pentru a scăpa de deportarea în Siberia (tatăl său fiind intelectual – învăţător), a fugit noaptea, pe geamul de la bucătărie. A crescut “cu valiza pregătită” trecând prin Oltenia, Ialomiţa, Banat şi Ardeal, unde s-a statornicit. A călătorit mult, dar poartă încă amprenta “limbajului molcom, deciziei măsurate, imediate şi bine chibzuite de la Ştefan-Vodă”. A absolvit Facultatea de Chimie Alimentară de la Galaţi, unde s-a dus pentru că a fost “impresionat de foametea din timpul războiului”.
Traiectoria profesională
În 1965, după absolvirea studiilor universitare, inginerul Valeriu Diaconiţă a ajuns stagiar la Fabrica de Zahăr din Târgu-Mureş, construită în 1883, cu capital româno-german, utilată cu tehnologie nemţească pentru prelucrarea sfeclei de zahăr. Aici a fost “dat pe mâna” maistrului Ion Hanganu cu care s-a împrietenit şi care l-a urmat pretutindeni, de 46 de ani încoace.
“Eram puţini etnici români acolo, aşa că nu a fost greu să ne apropiem. Când s-a decis înfiinţarea unei fabrici de zahăr la Buzău, am fost selectat şi trimis aici ca inginer tehnolog, odată cu primul buldozer care făcea nivelarea terenului pe care avea să se construiască viitoarea Fabrică de Zahăr. Am avut legitimaţia cu numărul 9. Director era arădeanul Constantin Plapşa, iar inginer-şef, Cristea Chesim. În 1968, la conducere a venit directorul Dumitru Ungureanu, urmat de Ion Marcoşanu în 1980. Eu am fost inginer-şef din 1971, iar din 1990, director, până în 2000”, face o scurtă incursiune a vieţii sale profesionale Valeriu Diaconiţă.
A ales să se despartă de austrieci
Se pare, însă că inginerul Diaconiţă nu s-a înţeles cu patronii austrieci de la Agrana Zucker care au cumpărat Zahărul SA, aşa că a preferat să se retragă la pensie, începând cu anul 2000.
Nu s-a putut împăca însă, cu statutul de pensionar, aşa că a acceptat provocarea companiei româno-americane Lemarco, unul dintre pricipalii actori pe piaţa zahărului din România, să conducă fabrica de la Lieşti, Galaţi. Din 2009, pentru aceeaşi companie, a “pus pe roate” Fabrica de Zahăr de la Urziceni.
Maistrul Hanganu l-a urmat, peste tot, astfel că de 46 de ani lucrează împreună şi nu li se pare greu să fie “navetişti la bătrâneţe”, după cum susţine Ion Hanganu, încă plin de energie şi pus pe glume.
Amprenta lui Sârbu, Antonică şi Ralea
“Am ajuns la Buzău, aşa cum am spus, pe vremea când Zona Industrială era <un teren virgin> şi am participat la baterea primului ţăruş, cum se spune. Fabrica de Zahăr a fost a doua construită pe Platforma Industrială, după Fabrica de Sârmă. Drumurile din Zona Industrială şi podul spre Metalurgica au fost făcute de noi. Îmi amintesc, drumul spre Spătaru l-am făcut într-o săptămână, pentru că veneau mărimile de la Bucureşti. Tot noi am adus în Zonă apa industrială (erau 30 de puţuri şi două bazine care deserveau întreaga platformă) şi utilităţile, energia termică şi aburul tehnologic s-a produs tot la noi, pe care l-am distribuit atât fabricilor ulterior construite, cât şi în oraş, consumatorilor casnici sau instituţiilor.
Ceauşescu ne-a vizitat o singură dată, dar Dincă “Te-leagă” era mereu prezent şi pus pe rele. Am fost, însă, ajutaţi foarte mult de fostul prim-secretar Ion Sârbu, de secretarul cu Economicul, Ion Antonică şi de cel cu Planificarea, Nicolae Ralea care nu numai că aveau nişte minţi strălucite, ci şi ştiau cum trebuie făcut ca <o mână s-o spele pe alta, iar amândouă, faţa>”, îşi aminteşte inginerul Diaconiţă.
Producţie record
Prima linie de producţie a Fabricii de Zahăr Buzău a fost pusă în funcţiune în 1968. Fusese tehnologizată cu utilaje din Germania de Vest dar şi româneşti. “Până în 1976, prelucram exclusiv sfeclă de zahăr, după care s-a prelucrat şi zahăr brut din Cuba. Zona Buzăului nefiind una foarte rentabilă acestei culturi, aducem sfeclă de pe 20.000 de hectare, din Buzău, Brăila, Ialomiţa şi Vrancea. Se prelucrau 450.000 – 500.000 de tone de sfeclă/an. S-au obţinut producţii de 60-70.000 de tone de zahăr/an; în ţară erau aproximativ 600.000 tone de zahăr/an. Acum, din cele 33 de fabrici existente înainte de 1990, mai sunt patru, iar producţia internă nu depăşeşte 60.000 t/an”, arată Valeriu Diaconiţă evoluţia industriei zahărului în România.
Îşi aminteşte că la Buzău, în perioada 1960 – 1975 prelucrau zahăr 1.250 de salariaţi. După tehnologizări, modernizări şi restructurări succesive, în anul 2000 când s-a pensionat mai erau 650 de angajaţi, cu tot cu cei de la Centrala termică. Dintre ei peste 100 lucrau în Secţia de rahat şi miere artificială, obţinând peste 2.000t/lună.
Căldură pentru tot Buzăul
De la Fabrica de Zahăr primea energie termică nu doar toată Zona Industrială, ci şi întregul municipiu. Directorul Diaconiţă îşi aminteşte că “erau patru cazane de aburi, două având capacitatea de câte 100 Gkal, iar alte două, de câte 50 Gkal. Aveam două turbine de câte 6 MW. Produceam 230 de tone de abur pe oră. Nu existau probleme. După 2000, centrala a fost preluată de RAM, prin Primărie, după care ştiu că au fost unele probleme, dar cred că s-au rezolvat într-un fel sau altul. Au fost instalate multe microcentrale de bloc sau de apartament, dar ştiu că funcţionează încă şi CET-ul”, spune inginerul Valeriu Diaconiţă, amintindu-şi de perioada în care căldura întregului municipiul Buzău era în puterea Fabricii în care şi-a petrecut 35 de ani din viaţă.
Mentorul Chesim
Fostul inginer-şef şi apoi director al Fabricii de Zahăr spune că are motive de recunoştinţă faţă de mulţi dintre cei cu care i s-a intersectat cariera profesională, dar îl consideră “mentor” pe inginerul-şef Cristea Chesim, de la care a învăţat “nu numai cum se face producţia, cum se conduc oamenii, ci şi multe secrete profesionale, manageriale şi comportamentale. Era exterm de chiţibuşar, insistent şi priceput în rezolvarea problemelor în timp record şi cu maximă eficienţă. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de perioada în care am lucrat împreună şi respect ceea ce am învăţat de la el”, spune Diaconiţă.
Contre şi necazuri
Apreciat de mulţi dintre cei care conduceau centrala Zahărului, inginerul Diaconiţă a fost prezent la numeroase inaugurări ale fabricilor de profil construite ulterior. Fiind din fire “chiţibuşar” ca şi Chesim, nu se putea abţine să nu facă anumite remarci care deranjau, nu de puţine ori, “mărimile” de la Bucureşti. “Am fost la Zimnicea, la Calafat, la Babadag, Ianca. Îmi amintesc, la Fundulea, ne-am mobilizat <exemplar> şi am avut surpriza neplăcută să dăm acolo peste un director de la Bucureşti, despre care noi aveam o părere foarte proastă, cu care ne certam mereu. Nu m-am abţinut şi am întrebat de ce ne-au chemat acolo cu toţi incompetenţii. Desigur, imediat, cineva <m-a chemat la telefon>, ca să aplaneze lucrurile. Am avut şi alte probleme, din cauza <raportărilor> care ni se cereau. Toată conducerea a fost târâtă de Curtea de Control Finanaciar Bucureşti în judecată, timp de şase ani. Până la urmă s-a găsit o soluţie, <nu a fost bun cântarul>, astfel că am scăpat. În realitate, nu aveam cum să raportăm ceva ce nu se făcuse”, povesteşte fostul director de la Zahărul Buzău.
Cu Hanganu şi Stan, şi după pensie
Inginerul Diaconiţă a ştiut, se pare, să se apropie de oamenii cu care a lucrat. Chiar dacă se spune că “întotdeauna a fost cu milimetrul după el”, se pare că a ştiut şi “să îndulcească” tot ce atinge, adică “să găsească cea mai potrivită cale prin care să rezolve chiar şi cele mai dificile probleme, fără dureri şi cicatrici”, după cum spune maistrul Ion Hanganu, om care l-a învăţat meserie pe tânărul inginer. “L-am cunoscut pe domnul director la Târgu-Mureş, am venit după el la Buzău, iar după pensionare, dacă el a avut nevoie de mine la Lieşti, l-am urmat. Am zis că-i pentru doi ani şi iată, au trecut aproape 12. Am venit cu el şi la Urziceni şi cât mai pot, mă simt bine că pot fi eficient”, spune maistrul Hanganu. Împreună cu acesta l-a urmat pe inginerul Diaconiţă şi maistrul Ion Stan, ambii “excepţionali tehnologi, chiar şi acum, la vârsta de peste 70 de ani”, după cum spune cel care a marcat semnificativ mersul Fabricii de Zahăr Buzău.
Istoric
1965 – s-a înfiinţat Fabrica de Zahăr Buzău
1967 – s-a finalizat construcţia şi s-au făcut primele probe tehnologice
1968 – recepţia fabricii şi pornirea producţiei la capacitatea proiectată
1974 – denumirea se schimbă în Întreprinderea pentru Industrializarea Sfeclei de Zahăr Buzău (IISZBZ)
1990 – se înfiinţează SC Zahărul SA, prin preluarea integrală a patrimoniului fostei IISZBZ
1998 – fabrica are doi acţionari principali: Agrana Zucker GES M.B.H. (Austria), cu 78,14 la sută şi FPS cu 9,12 la sută
2000 – capitalizarea societăţii, la data de 22.02.2000 era de 9.099 mil. lei şi reprezenta 0,11 la sută din capitalizarea bursieră totală, de 7.984.579 mil. lei
2005 – toate fabricile de zahăr ale Agrana au fuzionat şi s-a înfiinţat SC AGRANA România SA