Cu excepţia câtorva publicaţii, tipărite sau online, din sfera quality, mult prea puţine reprezentante mass-media centrală au acordat spaţiul cuvenit trecerii la cele veşnice a ilustrului istoric şi militant pentru valorile democraţiei şi ale liberalismului Şerban Rădulescu-Zoner.
Normal, din punctul de vedere al celor care s-au concentrat asupra KO-ului aplicat de premier semidoctului cu pretenţii Mihai Gâdea – a cărui cultură generală se opreşte înaintea cunoaşterii sensului cuvântului “salutar” – ori a făcăturii de la Antena 1, în care o precupeaţă era prezentată, la jurnalulul principal al zilei, drept o biată bugetară cu salariul minim pe economie, care nu-şi permite să cumpere mai mult de două roşii. Iar în ceea ce priveşte presa “cealaltă”, a starletelor şi a scandalurilor de alcov, tristul eveniment a fost pur şi simplu ignorat sau înmormânatat într-o notiţă din josul paginii.
Aşa că îmi fac o datorie de onoare ca, inspirat dintr-un text al istoricului Vladimir Tismăneanu, să vă (re)amintesc câteva lucruri despre acest veritabil simbol al rezistenţei româneşti, pe cât de discret, pe atât de ferm.
Şerban Rădulescu-Zoner s-a născut în Bucureşti, la 29 mai 1929. Doctor în istorie, a fost, până la 31 ianuarie 1996, cercetător ştiinţific principal la Institutul de istorie “Nicolae Iorga”. În 1975 a fost exclus din Institut, în contextul “revoluţiei culturale” a lui Ceauşescu. În 1990 a fost reîncadrat la Institut şi avansat cercetător principal. Era membru al Asociaţiei Internaţionale de Istorie Contemporană, cu sediul la Geneva. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice în ţară şi în străinătate (Franţa, Germania, SUA, Italia). În 1993 i s-a conferit premiul “Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române. Deţinut politic între anii 1959 şi 1962, pentru uneltire contra ordinei sociale, Rădulescu-Zoner a trecut prin penitenciarele Ploieşti, Galaţi, Jilava şi prin lagărele de muncă Salcia, Stoeneşti şi Strâmba din Balta Brăilei. După graţierea din iunie 1962 şi punerea în libertate, a refuzat categoric să colaboreze cu Securitatea. În perioada 1945-1947 a fost membru al Tineretului Liberal, participând la manifestaţiile din 11 februarie şi 8 noiembrie 1945 şi la campania electorală din 1946, prin lipirea de afişe şi distribuirea de manifeste.
“Vocea lui Şerban Rădulescu-Zoner“ a răsunat întotdeauna atunci când s-a cerut condamnarea dictaturii comuniste. A venit cu probe elocvente, cu informaţii pertinente, inclusiv cele legate de colaboraţionismul din rândul istoricilor oficiali în anii regimului comunist. Istoric de nobilă vocaţie, a fost, în egală măsură, un mărturisitor. Ca vârstă, a aparţinut aceleiaşi generaţii precum Ion Iliescu. Ca destin şi ca angajament valoric, s-a situat la polul opus. Aceste lucruri trebuie rostite apăsat, mai ales acum, când sunt unii care cred că istoria reală poate fi ştearsă cu buretele. Nu toată lumea a făcut pactul cu Diavolul, nu toată lumea a capitulat mizerabil, nu toată lumea a uitat ce s-a petrecut în România comunizată. Domnul Zoner a fost un exponent a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Pentru el, trecutul nu era o altă ţară”. (Vladimir Tismăneanu, “Istoric şi mărturisitor: In memoriam Şerban Rădulescu-Zoner <1929-2012>”).
Şi, ce este mai trist, este că Şerban Rădulescu-Zoner este unul dintre reprezentanţii “liberalilor adevăraţi”, în a căror existenţă, repet, mă încăpăţânez să mai cred.
P.S.: Ieri, la conferinţa de presă a organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal, niciun cuvânt despre personalitatea lui Şerban Rădulescu-Zoner. Quod erat demonstrandum.