Fără îndoială, ura preşedintelui Partidului Social Democrat, Liviu Dragnea, împotriva procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi împotriva multinaţionalelor a atins punctul culminant în perioada protestelor de la început de februarie, când fenomenul #rezist a dus la abrogarea Ordonanţei 13, act normativ care i-ar fi deschis calea către mult râvnita poziţie de premier. Ură care, ulterior, i-a determinat toate acţiunile, care au culminat cu ruşinoasa moţiune de cenzură împotriva ,,celui mai bun guvern din istoria României“, cum îl caracteriza el însuşi în zilele în care îl ducea de mână, împreună cu ,,mămica“ Tăriceanu, pe Grindeanu la Palatul Victoria.
Că ura împotriva Laurei Kovesi este explicabilă – dat fiind că, în urma acţiunilor instituţiei pe care aceasta o conduce, Dragnea este încă în mare pericol de a-şi pierde nu doar cariera politică, ci şi libertatea -, ura împotriva multinaţionalelor pare chiar de neînţeles. Faptul că o bună parte dintre manifestanţii din acele zile care se adunau în Piaţa Victoriei erau angajaţi ai unor asemenea companii, nu este un motiv care să stea în picioare. Nici acela că printre manifestanţi s-au găsit oameni din top-managementul unor asemenea companii, cetăţeni străini, nu este un motiv serios; era previzibil ca cetăţeni provenind din democraţii cu vechime, care se luptă zilnic cu corupţia de la toate nivelurile din România să participe la asemenea manifestaţii împotriva unui act normativ care, practic, dădea verde unor fapte de corupţie.
Ca să-şi vadă visul împlinit, Dragnea şi-a sacrificat propriul premier. Ca să se răzbune pe Kovesi, acelaşi personaj şi-a asmuţit dulăii din Justiţie, parchete, mass-media, din Parlament chiar, pentru ,,a face totul şi chiar ceva în plus“, pentru a o vedea plecată. Ca să se răzbune pe multinaţionale, a inventat impozitarea pe cifra de afaceri, poleind-o într-o decizie corectă faţă de investitorii români.
Numai că ultimele două isprăvi au picat greu ficaţilor, nu ai noului premier, ci ai prietenilor şi protectorilor occidentali. Care deja se agită nu doar prin culise, ci spun lucrurilor pe nume. Cu propria gură, nu prin cea a preşedintelui Iohannis, care a cam fost ignorat pe cele două subiecte. Indiferent ce se poate crede, eu rămân la convingerea că probabilitatea ca Liviu Dragnea să intre la puşcărie este infinit mai mare decât aceea a schimbării Laurei Kovesi sau a aplicării impozitului pe cifra de afaceri.