O pată fără precedent pe obrazul Armatei

[…]aici este problema petei pe obrazul Armatei pe care a aruncat-o locotenentul Gheorghe Alexandru. 

Dacă cineva ar fi încercat să dea o definiție explicită, pe înțelesul tuturor, a loviturii de stat militare, nu ar fi izbutit să o facă mai bine decât ofițerul de la Câmpia Turzii, care cerea dizolvarea sau desființarea Parlamentului, invocarea stării de urgență în țară, conducerea țării și administrarea statului român de către Armată, aducerea Regelui ca șef al statului odată cu instaurarea Monarhiei Constituționale. În plus, omul avea pretenția să facă parte din Consiliul Militar care, în viziunea sa, ar fi urmat să gestioneze destinele țării, lui revenindu-i 50 la sută din puterea de decizie.

          Normal, nimeni nu ar putea lua în serios, în Europa mileniului III, asemenea aberații, însă tocmai aici este problema petei pe obrazul Armatei pe care a aruncat-o locotenentul Gheorghe Alexandru. Și aici trebuie să ne punem întrebări foarte serioase legate de modul în care se face certificarea stării psihice a angajaților din asemenea structuri – discuția se poate extinde dincolo de Ministerul Apărării Naționale, către Ministerul de Interne ori serviciile speciale – ale căror angajați pot avea acces la informații clasificate (inclusiv care au legătură cu Alianța Nord-Atlantică) ori care au pe mână arme letale.

          Nu sunt adeptul teoriei conspirației, să cred vreo clipă că locotenentul Gheorghe Alexandru ar fi vreun kamikaze aflat în slujba vreunei forțe oculte care ar fi avut intenția fie să compromită mișcările de protest din acele zile ori, dimpotrivă, să încerce să întețească vâlvătaia revoltei “spontane” din Piața Universității. Sunt convins că individul este un biet om cu grave probleme psihice, probleme care nu au apărut peste noapte, ci au istoric îndelungat.

          Și, pentru a șterge pata despre care vorbeam la începutul acestor rânduri, responsabilii Armatei vor trebui întâi să afle cum un asemenea om a ajuns să aibă pe mână documente clasificate. Și apoi să încerce să identifice câți Gheorghe Alexandru se mai găsesc prin unitățile militare ale patriei. Ar fi un prim pas.