„Dacă nu veţi fi demis la referendum, eu, Crin Antonescu, mă retrag definitiv din viaţa politică”. (6 iulie 2012)
„Dacă nu le voi câştiga (alegerile prezidenţiale, n.r.), oricum mă voi retrage din conducerea PNL şi atunci, deci, acesta este ultimul Congres al PNL la care am participat în calitate de preşedinte”. (23 februarie 2013)
Între cele două declaraţii, ambele aparţinând, evident, liderului Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, s-au scurs, iată, aproape opt luni. Prima, făcută în euforia unei victorii ce i se părea acestuia doar o chestiune de timp, foarte scurt!, s-a dovedit a fi o mare minciună, din categoria celor cu care deja ne-a obişnuit nu doar Antonescu, ci şi întreaga garnitură a Uniunii Social Liberale, pe care votul din 9 decembrie a adus-o la putere.
De această dată, obiectivul pentru care Crin Antonescu îşi pune, pentru a doua oară în răstimp de un an, cariera de la vârful politicii, este şi mai îndepărtat. Şi ca timp, şi ca posibilitate efectivă de realizare. Chiar şi în condiţiile în care, în anul 2014, el va fi cel nominalizat de Uniunea Social Liberală drept candidat la alegerile prezidenţiale, lucrurile nu vor fi atât de sigure.
Crin Antonescu trebuie să fie conştient că subordonarea Partidului Naţional Liberal strict realizării unui scop strict individual, accederea la Cotroceni, nu îi va fi şi suficientă pentru a ocupa scaunul lăsat vacant de preşedintele Traian Băsescu.
Chiar şi în cazul nominalizării sale drept candidat al Uniunii Social Liberale în cursa prezidenţialelor, el nu va putea atinge acest obiectiv fără sprijinul Partidului Social Democrat. Şi aici vorbim despre un sprijin logistic fără nicio sincopă sau, mai pe româneşte spus, este nevoie ca social-democraţii să se bată pentru Crin Antonescu exact aşa cum ar face-o pentru un om de-al lor. Lucru din ce mai ce mai îndoielnic, în condiţiile în care liderul liberal gafează din ce în ce mai des şi în mod din ce în ce mai grav în relaţia cu Victor Ponta.
Ce poate gândi, de exemplu, pesedistul de rând, despre râvna cu care ar trebui să presteze în campania pentru prezidenţialele de la sfârşitul anului viitor, în condiţiile în care liderul liberal îşi prezintă public ultima achiziţie din Partidul Naţional Liberal, pe Klaus Johannis, pe care-l caracterizează drept având profil de premier?
Teoretic, nu mai este loc de prea multe afronturi la adresa lui Victor Ponta până când Partidul Naţional Liberal să fie exclus de la guvernare, de mână cu Antenele lui Dan Voiculescu, şi înlocuit cu un UDMR, aflat în aşteptarea momentului propice sau chiar, la absurd, de un PDL revenit la gânduri mai bune faţă de foştii parteneri de guvernare din perioada 2008-2009.
Ca să nu mai pomenim despre faptul că social-democraţii au, fără să se chinuie deloc, un prezidenţiabil la îndemână, nimeni altul decât primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu – saltul de la Primăria Bucureştilor la Cotroceni poate deveni, nu-i aşa?, o cutumă precum cel Mitropolia Moldovei-Patriarhie -, cu o imagine mult mai bună decât Crin Antonescu, cu sondaje indiscutabil mai favorabile şi cu o reputaţie netăvălită de campania anti-occidentală dusă în perioada ante şi post-referendum.
Şi, ca să ne întoarcem la ideea de început a acestor rânduri, Crin Antonescu a pornit în politica mare, de preşedinte al Senatului şi de lider al celui de-al doilea partid care contează în economia coaliţiei de guvernământ, cu o promisiune de care a uitat imediat ce referendumul din 30 iulie 2012 s-a dovedit a fi un eşec pentru Uniunea Social Liberală, aceea de a se retrage din viaţa politică. O promisiune nerespectată care i s-ar putea întoarce împotrivă-i.