,,Este poate pompos ce o să vă spun, dar prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi”, aceasta era declarația de acum doi ani a lui Stephane Charbonier, alias Charb, caricaturist și
director al săptămânalului umoristic ,,Charlie Hebdo”, într-un moment ulterior celui în care poliția franceză a decis să-i asigure protecție permanentă în urma incendierii redacției de către fundamentaliști islamiști. Atentatul din noiembrie 2011 s-a datorat publicării, în paginile acestui săptămânal, a unor caricaturi ale profetului Mahomed, considerate, precum “Versetele Satanice” ale lui Salman Rushdie, o ofensă adusă islamului.
Ieri, Charb a fost ucis, împreună cu aproape întreaga redacție a săptămânalului “Charlie Hebdo” și cu doi polițiști care aveau misiunea să asigure protecția jurnaliștilor, de trei fundamentaliști care au tras cu puști-mitralieră, timp de aproape zece minute, în cei adunați la ședința de sumar.
Atentatul, probabil cel mai grav după 11 septembrie 2001, s-a soldat, până la ora când scriu aceste rânduri, cu 12 morți și 20 de răniți, și a avut loc într-una dintre cele mai sigure metropole europene, capitala Franței. Gravitatea atacului este cu atât mai mare cu cât cei vizați sunt jurnaliști, oameni care nu făceau altceva decât să se opună unei forme de dictatură, de terorism transfrontalier, de fundamentalism, de îndobitocire ideologică a unor semeni de-ai noștri.
Cuvintele lui Charb de la începutul acestui text ar trebui însușite cu sfințenie de orice jurnalist din lumea aceasta, de fiecare om care nutrește speranța că, într-o zi, orice formă de dictatură va dispărea de pe pământ. Ar trebui transformate în crezul oricărui jurnalist.