Draga mea România,
Te rog să mă ierţi ! Nu mă simt prea bine, că nu ţi-am mai scris de mult timp.
Draga mea România,
Te rog să mă ierţi ! Nu mă simt prea bine, că nu ţi-am mai scris de mult timp.
Aş putea să îţi spun doar că nu am avut timp, şi, pe lângă faptul că nu te-aş minţi, ai putea înţelege acest lucru. Să nu crezi că nu ţi-am scris în ultima vreme dintr-un motiv personal, căci nu am mai scris nimănui, decât mesaje scurte pe telefon, e-mail sau Facebook. Aş vrea să-ţi povestesc despre existenţa mea zbuciumată, de om cu trei-patru slujbe, care uneori se comportă ca un robot, epuizat fizic şi mental, dar care nu poate refuza niciuna din variante.
Aş vrea să îţi povestesc despre week-end-urile în care am muncit la fel de mult şi în care am atins limite de care nu mă credeam vreodată în stare, despre tot şi toate câte se întâmplă în jurul meu. Vreau să-ţi spun toate acestea pentru că, altfel, simt nodurile în gât şi mai simt că nu mai pot continua.
Dacă este dramatic sau patetic ceea ce îţi scriu, tu să îmi spui!
Aşadar, în ultima vreme am muncit foarte mult, uneori până la epuizare şi, pe lângă epuizarea fizică, am trăit şi momente de panică.
În dimineţile în care mă îndrept spre şcoală, uneori mă întristez din cauza neputinţei de a-i oferi ajutorul lui Valentin, de nouă luni, care este bolnav, din cauza lui Golea, care nu are unde să locuiască, din cauza atâtor nedreptăţi care se întâmplă în lumea asta a noastră.
Este prea mult pentru mine! Şi plâng de cele mai multe ori înfundat, ca un copil. Şi mă simt, tot de atâtea ori, neputincioasă.
Am, în schimb, norocul că există în jurul meu câţiva oameni, puţini la număr, ce-i drept, care îmi şterg lacrimile când mă apucă plânsul, care povestesc tuturor că sunt o femeie minunată şi care nu m-ar părăsi pentru nimic în lume.
Acestor oameni minunaţi le vorbesc mereu despre tine! Ei ştiu cât de dor îmi este de tine, cât de mult îmi doresc să fii alături de noi, uneori, la cafea, la ţigara tremurată, în curte, în locul pentru fumat, unde auzi cele mai năstruşnice bancuri, la film sau la evenimente, la colectat haine pentru copiii sărmani cu Volodea, Cepi, Marius şi toţi minunaţii voluntari, la un ceai, jos la Centrul de Tineret sau la mine în birou.
Şi toţi oamenii aceştia minunaţi, aşa cum îţi spuneam, reuşesc să facă lucruri frumoase, mă fac să zâmbesc, aşa încât dorul de tine să îmi fie dor, dar nu durere.
Şi puştii din liceu sunt aproape de mine, şi simt că te iubesc şi ei, mai ales atunci când vorbesc despre tine. Nu ştii ce cuvinte frumoase spun despre tine, nu ştii ce frumos rostesc cuvântul „acasă”!
Draga mea România, te rog să mă ierţi dacă ţi-am răpit prea mult din timp. Dar ştiu că ţie pot să-ţi spun tot fără să mă simt patetică sau dramatică. Îmi doresc tare mult să aflu că eşti bine, că totul e frumos şi aşa cum ar trebui să fie, că te pregăteşti de aniversarea ta. Şi, dacă nu vrei sau nu ai timp să îmi scrii, să ştii că nu mă supăr şi că înţeleg. Oricum, mi-e dor de tine şi ştii acest lucru. La mulţi ani!
Cu drag,
VIOLETA
Râmnicu Sărat, 29 noiembrie 2012
P.S.Aş fi vrut să fie o surpriză pentru tine, dar cum ştiu că nu poţi veni, o să îţi spun acum! Duminică, în parc, ţi s-a pregătit o petrecere cum n-ai mai văzut. Vom cânta şi vom dansa pentru tine, şi, apropo, vom servi şi o porţie de fasole şi cârnaţi în cinstea ta. Să nu uiţi că sunt aici. Şi că am rădăcini adânci.