Are 89 de ani şi ochii îi sunt încă senini şi plini de viaţă. Mâinile care odată sfărâmau blocuri de piatră şi astăzi nu îl mai ascultă ca în tinereţe strâng acum între degete câteva fotografii alb-negru. Ele par a fi o adevărată comoară pentru Nicolae Petrescu, unul dintre cei mai pricepuţi cioplitori din comuna Măgura, care a transformat un meşteşug în artă.
Are 89 de ani şi ochii îi sunt încă senini şi plini de viaţă. Mâinile care odată sfărâmau blocuri de piatră şi astăzi nu îl mai ascultă ca în tinereţe strâng acum între degete câteva fotografii alb-negru. Ele par a fi o adevărată comoară pentru Nicolae Petrescu, unul dintre cei mai pricepuţi cioplitori din comuna Măgura, care a transformat un meşteşug în artă.
În servieta pe care nea Nicolae a adus-o cu el sunt strânse câteva fotografii în care apare alături de sculptori celebri precum Gheorghe Coman şi Gheorghe Apostol în perioada în care a lucrat în Tabăra de la Măgura. După cum îi tremură mâinile când scoate fotografiile, se vede clar că sunt unele dintre cele mai importante clipe din viaţă, acelea trăite pe parcursul celor 16 ediţii ale taberei. Priceperea meşterului este dovedită şi de un mesaj impresionant pe care regretatul Gheorghe Coman i l-a scris pe o poză: „Câte aş avea să îţi spun Nea Neculae nu e loc, dar locul matale va fi mereu în sufletul meu. Mereu. Mereu. Mereu”. A adunat de atunci tot felul de afişe, cataloage, pliante care îl fac să îşi amintească de anii ‘70 şi acum mi le arată cu mare satisfacţie, spunându-mi că a mai dat interviuri chiar acolo pe pajiştea de la Măgura. „Era un reporter… îi zicea Corneliu (n.r. Corneliu Ştefan) care stătea cu noi acolo. Bun băiat”, spune Nicolae Petrescu.
Reporter: De unde aţi învăţat să ciopliţi în piatră?
Petrescu Nicolae: Am învăţat meserie de la băieţii lu’ socru-meu. Lucram cu ei pe la 16 ani, până să plec în armată. Apoi, după aia am continuat, pentru că am avut material aici: piatra de Măgura. Am lucrat mult…
Rep.: Era o meserie bănoasă asta de cioplitor?
P. N.: Da, era o meserie bănoasă, dar şi foarte grea. Am lucrat cu domnul Gheorghe Coman la statuia lui Mihai Viteazul (n.r. Fântâna lui Mihai Viteazul de la Ciuta) şi toţi caii ăia de acolo sunt lucraţi numai de mâna mea. Am lucrat mult…
Rep.: Cu tabăra de la Măgura cum a fost? Aţi învăţat ceva în plus?
P. N.: Tabăra a fost ca o distracţie pentru noi cioplitorii. Artiştii care veneau aici erau mai mult profesori şi mai degrabă furau meserie de la noi. Învăţau cum să ţină dalta în mână, cu ciocanul, cu şpiţul pentru că mulţi nu ştiau. Şi noi învăţam câte ceva de la ei, pentru că erau oameni cu carte… Diferenţa între cioplitori o face felul în care ştii să dai cu dalta şi ciocanul.
„Nu mi-a moştenit nimeni meşteşugul”
Rep.: V-a moştenit meseria cineva în familie?
P. N.: Nu. Am un băiat şi o fată, dar nu au vrut să stea să înveţe, pentru că este greu să ciopleşti. Îmi aduc aminte că eu, dacă nimeream câte un bolovan tare, munceam foarte mult, încât rupeam chiurile la ciocane. Mă duceam apoi la fierărie şi le ascuţeam din nou, pentru că eu cunosc şi meseria de fierar. Mă strigau în tabără: „Nea Petrescule, am rupt chiul!”. Iar eu le ziceam să stea liniştiţi că îl fac mâine.
Rep.: Ce vă mai amintiţi din perioada Taberei de la Măgura?
P. N.: Ce să îmi mai amintesc… Îmi amintesc că îmi plăceau toate lucrările de acolo. A venit odată când lucram la o statuie, la statuia sculptorului Dumitru Pasima, a venit cu helicopterul Manea Mănescu (primul ministru în perioada 1974-1979). A dat mâna cu noi, cu câţiva… Îmi amintesc că artiştii râdeau după ce a plecat că, de câte ori i-a strâns mâna câteun cioplitor, parcă s-a strâns puţin, din cauza forţei pe care o aveam.
Rep.: Am auzit că aţi fost unul dintre cei mai buni cioplitori din părţile astea…
P. N.: Am fost. Au venit şi m-au luat forţat să lucrez la Casa Republicii (n.r. Casa Poporului) să cioplim în piatră. Am pavat cu plăci de marmură înăuntru la subsol. O săptămână am lucrat acolo, dar ne-a plătit bine la urmă. Apoi am mai lucrat la Hanul lui Manuc, tot în Bucureşti. Am luat piatră de aici, de la noi, ca să facem treptele la han. E o lucrare frumoasă acolo cum urci la etajul doi. Şi pivniţa este făcută ca pe vremuri.
Rep.: Vă e dor de vremurile alea?
P. N.: Aş vrea să fiu din nou tânăr să mai lucrez…
{loadposition zgalerie09252}