MARCELA CHIRIȚĂ
Acesta este titlul noii cărți cu care scriitorul și omul de cultură Nicolae Peneș își completează zestrea editorială și își întâmpină cea de-a 80–a aniversare . După cum am afirmat și cu alt prilej, titlul nu este decât o parafrază la „Testament”-ul arghezian sau poate se vrea o licență poetică, fiindcă bibliografia autorului însumează mult mai multe titluri, unele dintre ele constituind premiere editoriale.
Este un volum aniversar de a cărui editare s-a ocupat sărbătoritul însuși, cu binecunoscuta-i acribie și meticulozitate, astfel ca bilanțul celor peste șaizeci de ani de când se împarte între viață și scris să fie cât mai complet, dar nu sufocat de amănunte. În cuvinte puține, și pagini așijderea, rememorează anul 1951, care i-a adus un premiu național la concursul de literatură pentru elevii școlilor profesionale. A urmat Cenaclul „Al. Sahia” din Buzău, orașul de domiciliu, el fiind navetist la Ploiești, unde lucra la Depoul CFR și urma și cursul seral al Liceului „Al.I. Cuza”. Anul 1954 a însemnat confirmarea talentului său literar, de fapt poetic, căci pe atunci cocheta doar cu Euterpe. Este inclus în volumul colectiv „Condeieri dintr-un oraș al patriei noastre”, editat cu prilejul aniversării a cinci ani de existență a cenaclului al cărui mentor era inginerul Gheorghe Ceaușu. Poezia publicată, fără valoare literară, după cum chiar autorul ei recunoaște, se intitula „Tânăr ceferist”, dar pentru tânărul de atunci a însemnat confirmarea talentului său.
A urmat școala de activiști culturali din București, aflată în clădirea din strada Schitu Măgureanu, unde altădată era sediul „Ligii culturale”, având ca profesori nume de referință ale culturii române, dar și colegi care peste ani au devenit ei înșiși personalități în domeniul lor de activitate. De-ar fi să-i amintim doar pe Vasile Vetișanu, Mihai Ungheanu, Leonard Popovici și chiar Nicolae Peneș. Aici se numără printre membrii fondatori, alături de Mihai Ungheanu, ai „Revistei Școlii”, în care îi apar mai multe poezii în spiritul vremurilor în care autorul lor chiar credea. Era în plină perioadă proletcultistă.
La absolvirea școlii, în anul 1958, este repartizat director al Casei de Cultură a Raionului Videle, de unde, prin transfer, vine intructor la Casa de cultură orașului Buzău, iar din anul 1968 conduce destinele culturale ale județului mai bine de două decenii, întâi ca director al Casei creației populare și culturii de masă, apoi ca vicepreședinte al Comitetului județean pentru cultură. Pe oriunde a trecut a lăsat ceva în urma sa. A cântat, a jucat teatru, a scris și recitat poezii, a montat și regizat spectacole, a conceput scenarii pentru diverse evenimente artistice, a inițiat festivaluri și concursuri, a întemeiat formații artistice prin satele județului, ba și o asociație de etnografie și folclor și a editat un „Caiet de etnografie și folclor” prin care să valorifice potențialul folcloric al județului și să-i facă cunoscuți pe păstrătorii săi. Evenimentele artistice sau culturale au fost întotdeauna onorate de prezența unor reprezentanți de seamă ai literaturii, teatrului, muzicii, baletului și chiar ai folclorului.
Conjunctura politică din decembrie 1989 îl determină să-și caute un nou loc de muncă. Și îl află la de curând înființatul „Senator”, publicație de partid la care el scrie despre viața și moartea Mihaelei Runceanu, interpreta de muzică ușoară pe care el o cunoscuse din vremea când era eleva liceului de muzică din Buzău. De fapt acesta a fost și subiectul uneia dintre primele sale cărți. Aproape un an zăbovește la publicația buzoiană, apoi începe să colaboreze la publicațiile adrianpăunesciene „Vremea” și „Totuși iubirea” unde, pe lângă investigație jurnalistică în teren, vizitează tot mai des bibliotecile și arhivele, documentându-se pentru „cărțile senectuții”, cum îi place acum să le numească. Așa au apărut, rând pe rând, monografia Fundației Dalles, cu prefața academicianului Virgil Cândea și în colaborare cu Brândușa Ștefănescu. A urmat „Caragiale comersant la Buzău”, bine primită atât de buzoieni, cât și de critica de specialitate din țară. Căci despre carte au scris apreciativ Marin Ifrim, Valeria Manta Tăicuțu, Victoria Milescu, Sultana Craia, C. Stănescu, iar prefața a semnat-o criticul Valeriu Râpeanu, care o consideră „o cercetare prețioasă pentru cunoașterea lui I.L. Caragiale”.
În vremea studiilor primare la Școala din Stâlpu, l-a cunoscut pe ctitorul acesteia, doctorul Constantin Angelescu, fost ministru al Instrucțiunii și proprietar al moșiei și al unui conac în localitate. Impresia puternică s-a păstrat și, peste ani, când a avut posibilitatea să cerceteze și să scrie, a dat cea dintâi monografie a acestei personalități a vieții medicale și politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a celui de-al XX-lea. „Dr. C. Angelescu povestea unei vieți” a fost inclusă ca lucrare de referință în bibliografia generală pentru volumul al VIII-lea al „Istoriei României”, editat de Academia Română. Iar profesorul Ion Zamfirescu aprecia că „această carte constituie un act de restituire”, căci apărea chiar în anul când se împlineau cinci decenii de la trecerea în eternitate a doctorului. De la prima ediție, din 1998 și până în anul 2014, când a ajuns la cea de-a treia ediție, cu titlul „Moartea lui Cressus”, volumul a fost augmentat cu noi contribuții personale și ale altor cercetători trăitori în Buzău.
Despre Alexandru Marghiloman și familia sa circulau mai mult legende sau adevăruri istorice spuse doar pe jumătate. Dar, în anii 2007 și 2008, au apărut cele două volume „Alexandru Marghiloman-lordul valah” care prezintă viața marelui bărbat politic așa cum a fost, „cu luminile și umbrele ei” restabilind în multe privințe adevărul istoric. Scrisă cu mult suflet, dar și cu mult talent literar, cartea este accesibilă oricărei categorii de cititori, dar este recomandată și celor ce studiază istoria noastră. Nu pentru că o spunem noi, ci pentru că o recomandă nume avizate ca Valeriu Râpeanu și Ion Bulei, semnatarii prefețelor celor două volume, și pentru că în anul 2008, Academia Română l-a răsplătit pe autor cu Premiul „Mihail Kogălniceanu” pentru această carte. Dar cercetătorul nu s-a oprit, el a adus noi dovezi în sprijinul lui Alexandru Marghiloman și a mai dat între timp încă două ediții.
La aniversarea a 75 de ani de existență a Întreprinderii „Metalurgica”din Buzău a publicat o consistentă monografie a acesteia, prefațată de jurnalistul Ion Cristoiu și apreciată, între alții, și de academicianul Radu Voinea.
Viața plină de întâmplări întâmplări spectaculoase a academicianului Mihail Bălănescu, l-a determinat pe Nicolae Peneș să-l provoace pe acesta să i se confeseze, apoi să-l convingă că povestirile sale merită să fie cunoscute și de alții, mai ales de către cei tineri și lipsiți de modele adevărate. Astfel a apărut „Mărturiile unui luptător”, scrisă la persoana întâi, dar având ca autor pe Nicolae Peneș. Ca tot ce a publicat Nicolae Peneș, și aceast volum s-a bucurat de o bună primire, și nici n-ar fi putut fi altfel, căci te captivează de la primele pagini. De aceea, după șapte ani, a cunoscut o reeditare, completată și cu evenimentele ce au avut loc în viața celui care acum se îndreaptă către centenar.
Deși a debutat ca poet și mulți doar așa îl cunoșteau, primul volum de autor, cu titlul „Tăcutele iubiri” i-a apărut abia în anul 2005. Apariția acestui volum a fost încununată cu Premiul „George Coșbuc” al Festivalului de poezie de la Bistrița Năsăud, iar confrații întru literatură au conchis că abia cu apariția acestui volum Nicolae Peneș a dovedit că este scriitor.
Aproape tot ce s-a scris despre Nicolae Peneș și cărțile sale se regăsește în capitolul „Cărțile senectuții”. Dar și el a prefațat pertinent unele dintre cărțile unor nume deja consacrate ale scrisului buzoian, cum sunt istoricul Valeriu Nicolescu și poeta Cornelia Ionescu Ciurumelea, ori i-a încurajat prin cuvintele sale pe unii ucenici ai scrisului ca profesoara Elena Abagiu, avocatul Gheorghe Rusen sau Constantin Ungureanu, „un om simplu de la poalele Munților Buzăului” care, impresionat de tragedia Statelor Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, scrie primul său roman, pledoarie pentru viață.
Când a început să-și publice „memoriile infidele”, m-am gândit la Gabriel Garcia Marquez și cartea sa „A trăi pentru a-ți povesti viața”, dar nu este așa, până acum Nicolae Peneș și- a povestit puțin din viața sa și mai mult din viețile altora, unii cunoscuți doar din cărți și documente, alții prieteni apropiați. Pe ei îi regăsim în capitolul despre prieteni și prietenie, începând cu Adrian Păunescu „brigandul poeziei românești”, despre „strălucitul cărturar și bibliofil” care este Alexandru Oproescu, prieten de-o viață ca și pictorul Gheorghe Ciobanu, cel fascinat de culoare, ori despre Ion Tugearu și viața sa „dăruită dansului”. Sunt mulți aceia despre care a scris de-a lungul timpului și-i sunt prieteni, din păcate nu toți au încăput în cartea care, și așa, are 500 de pagini, dar toți au un loc în inima sa atât de primitoare, chiar și pentru neprieteni.
Iar prietenii, unii dintre ei, s-au alăturat demersului său și i-au trimis anticipat cuvinte calde și urări care să fie și ele adunate în carte. Dintre ei nu puteau lipsi istoricul Ion Bulei, academicianul Mihail Bălănescu, scriitoarea Passionaria Stoicescu, ucenică și ea în Cenaclul „Sahia”, scriitorul Titi Damian, care regretă că l-a cunoscut așa târziu pe sărbătorit. Emoționante sunt urările profesoarei Valeria Grigorescu Condei, prietenă din copilărie, ale prietenilor apropiați Valeriu Nicolescu și Gheorghe Ciobanu, ori ale inginerului Constantin Toma, sponsorul multor demersuri culturale ale lui Nicolae Peneș, și nu în ultimul rând, cele ale fostului coleg de școală bucureșteană, profesorul Traian Ionescu din Codlea. Poeta Cornelia Ionescu Ciurumelea îl privește cu admirație și îl aseamănă cu un soldat conștiincios, dar și cu un mareșal autoritar. Aceleași cuvinte calde și admirative îi dresează preotul profesor Paul Negoiță, care conchide că scriitorul a juns la „vârsta patriarhilor”, un patriarh al culturii.
Cartea este însoțită de o bogată colecție de fotografii, puține de familie și multe teflctând activitatea sărbătoritului, cea de „culturnic”, dar mai ales pe cea de scriitor. Dacă în cuvântul său, istoricul Valeriu Nicolescu vorbea despre Nicolae Peneș ca despre „un nume predestinat culturii”, iar scriitorul Florentin Popescu, într-un eseu din 2013 ce ține loc de prefață și intitulat „Peneș, dar nu Curcanul” atrăgea atenția că, deși un nume cu notorietate literară dată de Vasile Alecsandri, „Peneșul nostru” are legătură cu acela doar prin nume, căci el altfel de soldat, un soldat pe tărâmul literaturii. Eu, mai directă și mai puțin poetă, l-am considerat pe Nicolae Peneș un nume derivat de la vechea pană de scris și nici nu mi l-aș putea imagina decât scriind, cercetând.
Să trăiți încă mulți ani, domnule Nicolae Peneș, cu sănătate și inspirație, să vă povestiți viața și să edităm și cartea centenarului!
MARCELA CHIRIȚĂ,
bibliotecar