Nicolae Peneș, „Memorii“

„Ce-ar fi istoria, dacă n-ar fi memoriile?“, se întreba nonagenara Elisabeta Odobescu Goga, nepoată a lui Al. Odobescu și soția lui Eugen Goga, fratele mai mic al lui Octavian Goga- într-o convorbire cu sociologul Zoltan Rostas din urmă cu peste trei decenii.

Probabil că un astfel de gând l-a determinat și pe scriitorul Nicolae Peneș să pornească la o asemenea acțiune. Căci încă din anul 2010 și-a adunat „memoriile infidele“ în trei volume cu titlul generic „Orașul cu castani și amintiri“. Acum, când autorul pășește în cel de-al nouălea deceniu de existență, începe a-și povesti viața încă de la prima clipă a venirii sale pe lume, ajutat de moașa Lămbroaica din Spătaru. Desigur, nu sunt amintirile lui, ci ale mamei sale, care i le-a împărtășit atunci când a considerat că este suficient de mare să știe că „nu barza aduce copii în casele oamenilor“. De la mama știe că venirea sa pe lume s-a produs într-o seară călduță de 4 septembrie 1935, dar fiindcă tatăl, Traian Peneș, om gospodar și proprietar al unei mari turme de oi, era prins cu treburile, a fost declarat la Primărie abia în ziua de 22 septembrie, și aceasta a rămas ziua când își sărbătorește aniversarea.

Familia Peneș, cu origine ardelenească după tată, era una înstărită, iar copiii creșteau fără griji în casa de la marginea pădurii Spătaru. Numai că o boală fulgerătoare îl răpune pe cel care era capul familiei, astfel că la vârsta de doi ani, Nicolae rămâne orfan. Dar dragostea mamei precum și cea pe care i-o ofereau ciobanii de la stână și bunicul matern, îl face să nu conștientizeze lipsa celuilalt părinte. El era „un prinț al câmpiei“ care-și putea permite oricâte năzdrăvănii, multe dintre ele mai dihai decât cele povestite de Ion Creangă în urmă cu peste un secol. Dar, în marea gospodărie a Peneșilor este nevoie și de un bărbat, așa că mama se recăsătorește cu morarul din Stâlpu, un om harnic, cinstit și bun după cum îl prezintă autorul, care și peste ani îl păstrează viu în amintire. Familia se stabilește în comuna Stâlpu, dar nici aici năzdrăvăniile n-au încetat, din contră s-au amplificat odată cu vârsta. La Stâlpu a început școala primară, cu vestitul Petrică Teodorescu, aici l-a remarcat doctorul Constantin Angelescu, venit în vizită la școala de el construită, aici a văzut cum soldați ruși au ucis fără judecată un grup de prizonieri ucraineni care încercaseră să dezerteze la nemți, dar și cum un soldat neamț în retragere l-a ucis pe un tânăr de 17 ani, elev al unei școli militare, fără alt motiv decât acela că purta uniforma școlii, deci a armatei române care nu le mai era aliată. Sfârșitul războiului îi marchează dureros copilăria: retragerea familiei la casa din Spătaru, fuga mamei peste câmp din calea rușilor „eliberatori“ care, pe lângă multe jafuri în gospodăriile oamenilor, cereau cu disperare „hazeaika“ (cei care am învățat limba rusă la școală știm ce înseamnă, pentru ceilalți se traduce prin femeie sau gospodină), uciderea câinelui iubit. Talentat portretist, din prezentările sale se desprind chipuri precum cel al ciobanului Zimbru, care îl iubea foarte mult, ori al țaței Ina, dar și al celor două bunici, cea paternă, „mamaia oarba“ care-l iubea nespus și-l proteja, și bunica Dafna, bunica maternă, care nu-l iubea, dar nici pe propria fiică n-o prea agrea.

Schimbările politice, intervenite după război, determină familia să se stabilească în „orașul cu castani“, într-o casă cu chirie. Urmează clasele gimnaziale la Liceul „Hasdeu“, apoi școala profesională CFR începută la „polul frigului“ în Munții Harghitei și finalizată la Oradea, devine muncitor la Depoul CFR Cluj, apoi, după îndelungi peripeții, la cel din Ploiești. O pagină antologică a acestui prim volum este povestea primei sale experiențe sexuale, cu „lelea Ana de la spălătorie“, el un adolescent de 16 ani, iar ea în plină tinerețe.

După ce citești frumoasele prefețe ale celor două volume, semnate de poetul Gh. Istrate, la primul volum, și de istoricul Ion Bulei la cel de-al doilea, ce-ar mai fi de spus? Ar fi un îndemn să căutați să citiți cartea lui Nicolae Peneș în care povestea vieții lui se împletește cu povestea devenirii acestui oraș și a acestei țări, așa cum a văzut-o el.

Cu talent literar înnăscut și antitalent practic, autorul, transferat la depoul din Ploiești, urmează liceul „Al. I. Cuza“ din localitate, la seral, așa cum făceau cei mai mulți copii din familii cu probleme, apoi ajunge la școala de activiști culturali din București, după un „eșec dureros“ la Secția literatură și critică literară de la Universitate. Aici, la școala de activiști culturali, își începe adevărata „ucenicie literară“, deși scrisese versuri încă din adolescență, fusese premiant, la categoria școli profesionale, al unui concurs național de literatură și nici Cenaclul „Al Sahia“ din Buzău nu-i era necunoscut, iar mentorul său, inginerul Gheorghe Ceaușu, chiar îl aprecia. Coleg cu tineri care în timp vor deveni personalități ale culturii române, se numără printre fondatorii și colaboratorii „Revistei școlii“. După doi ani de școală de activiști culturali, îl aflăm director al Casei Raionale de Cultură din Videle, unde are o activitate deosebită, fiind vizitat de scriitori și artiști de notorietate la acel final de deceniu proletcultist. Din ultimele capitole aflăm povestea venirii sale de la Videle la Casa de Cultură a Raionului Buzău, despre experiențele, unele de un umor nebun, ca activist al acestei instituții, cum ar fi cea despre „noroaiele de la Balta-Tocila“, despre deplasările „cu șareta“ prin raion, când unii colegi, prieteni ai lui Bachus, uită șareta în teren și se întorc cu RATA (mijlocul de transport cel mai modern atunci).

O bogată iconografie, fotografii de familie, ale prietenilor și colegilor, inclusiv din perioada când era lăcătuș-montator, sau cu aspecte din activitatea sa, completează cele povestite în carte, iar cele două anexe, cea despre maiorul aviator Ioan Peneș, ruda sa, semnată de istoricul Valeriu Avram, și cea depre realizările literare ale unora dintre foștii săi colegi de la Cenaclul „Al. Sahia“ din Buzău, azi nume consacrate ale literaturii române, încheie frumos aceste prime volume de „memorii“ reunite sub aceeași copertă în vara acestui an, la Editgraph.

După lectură n-aș putea să închei altfel decât folosind cuvintele cu care istoricul Ion Bulei își încheie prefața celui de-al doilea volum de „Memorii“: „Mai spune-ne povești frumoase, dragă domnule Peneș!“