De foarte multă vreme nu am mai citit poezie care să aibă asupra mea un efect emoțional spontan, dublat de interesul crescând, specific comunicării dintre un scriitor bun și un
cititor hârșit, dar corect cu el însuși. Am pe masa de lucru, de acasă, locul unde lucrez numai pentru treburile împărăției mele spirituale, trei volume de versuri publicate recent de cunoscutul regizor și scriitor Nicolae Cabel, unul dintre intelectualii de elită originari din Buzăul dintotdeauna, care continuă buna tradiție a ADN-ului local unic în linia clasicizaților Urmuz, Vasile Voiculescu, Ion Caraion și Ion Gheorghe. Primul volum poartă titlul chirurgical „aorta unei portocale”, este prefațat de Titus Vâjeu și a apărut la Editura „Tipografia Intact” în nobile condiții grafice. Nu mai puțin de 131 de poezii, împărțite sistematic în ciclurile: „travesti”, „litografii”, „în rama copilăriei”, „evadare în cuvânt” și, desigur, „aorta unei portocale”. Poemele sunt șlefuite până la subțirimea livrescă barbiană și impun prin impecabile concentrări culturale. Aerul de bibliotecă te face să te simți, în lirica lui Nicolae Cabel, ca și acasă, mai ales când acasă înseamnă o bibliotecă publică în care ți-ai petrecut o parte însemnată din viața de zi cu zi, ca bibliotecar. În „aorta unei portocale” inefabilul e sugerat în așa fel încât îl simți, ți-l explici dar nu-l poți prinde în explicații credibile, cum e cazul poemului cu substrat politic „un clovn”, caligrafiat cu o cerneală invizibilă de calitate regală: „un clovn/s-a dus…/ei și,/mai vine unul…//acum,/ce mai poți zice,/ preafericitule Yorick…”(pag. 206). Impresionantă este abilitatea cu care tehnicile semantice ale poetului devin perfect solubile în sentimente pure, cum se întâmplă în „litografie (XI)”- pag. 65 – poem dedicat regretatului ziarist Aurel Jipa. După lecturarea acestui volum consistent, în care toate poemele sunt ireproșabile, mă încearcă un sentiment dezolant, ceva similar unei singurătăți ireversibile: suntem pe cale de a deveni una dintre națiunile care pur și simplu nu mai au mari poeți. Mă gândesc la nume fabuloase ale unei generații dispărute în ultimii ani: Marin Sorescu, Petre Stoica, Ioanid Romanescu ș.a. Iată de ce, când dau peste scriitori de talia lui Nicolae Cabel, categoric, un mare poet, am strania senzație că mă aflu la poarta unei rezervații literare naționale în care cei mai reprezentativi poeți ai momentului se retrag de bună voie și nesiliți de nimeni ! O poezie în care inima și mintea devin un tot: inima moralia!
Conso-vocale
Al doilea volum de versuri al lui Nicolae Cabel, apărut în același timp cu primul, are un titlu cu trimitere directă la zona riguroasă a livrescului, „alte poeme” însemnând, în cazul de față, ispita ludicului asupra unui poet uns cu toate experimentele literaturii universale. Cine-l cunoaște cât de cât pe autorul acestor poezii, firea sa discretă, silențioasă și protocolară, prezența rară și diafană la diverse festinuri literare, nu are cum să nu rămână surprins de temperamentul vulcanic(!), dar bine strunit, al acestui poet ieșit cu pași mărunți din contingent. Ciclul „alfasonete” îmi
amintește de un celebru violonist buzoian, „nea Vișan”, care, la o petrecere cu ștaif, după ce a rămas într-o singură coardă la vioară, imitând la perfecție „Ciocârlia” naiului lui Gheorghe Zamfir, a continuat să cânte cu calm și dexteritatea unui veritabil magician. Fiii săi, Florin și Sile, sunt plecați de 25 de ani în Franța, unde continuă tradiția familiei, trăind din această nobilă activitate artistică. Citind poemele lui Nicolae Cabel am percepția unui foșnet al cuvintelor. Unul îngeresc, de orgă bisericească acordată de respirația acestora. Fiecărei litere a alfabetului îi este dedicată câte un superb „alfasonet”. Lucid și ludic, poetul evită cu șarm cascadoriile lirice, debordând în coordonate deontologice ireproșabil controlate. Trei cicluri a câte trei rânduri de sonete pe note conso-vocale (nu găsesc alt termen) ale alfabetului, de la A la Z. : „canzone”, „per/siflante” și „alfasonete”. Un spectacol rarisim al supleței limbii române, de la straturi arhaice până la postmodernism. Citez la întâmplare: „o belladona-n basm cu-n beduin – /binom în barcă, lîngă baiaderă;/un brusture, brigandul babuin/l-a brevetat bufon la butonieră…//bocește buburuza-n busculadă – /blestem bălai pe-un baobab bastard,/banală, deci, în blînda ei bravadă,/cu breb spre bazileusul bavard…//batracian balsam bizantin/e bahicul băieș în baleiaj,/benedictinul bonus – burg blajin…//sub baldachin e beznă-badinaj/și-n balansoar chiar blondul balerin/în cel budoar, cu brumă-n bastingaj…”(„B”, pag. 207 ). „Nu mă îndoiesc de faptul că Alfasonete și alte poeme este o carte care ar fi pe placul lui Nichita Stănescu”- spune, în prefața cărții, Titus Vîjeu.
Se leagănă timpul
După lectura celei de-a treia cărți a lui Nicolae Cabel („cronos, pe balansoar…”), îmi stăruie în gând imaginea unei curse de cai cu final netrucat. Îmi amintesc de multe debuturi ale generației sale – „promoția 70”, cum o numea Laurențiu Ulici – și cursa literară care a urmat, lungă de vreo cinci decenii. Neavând la dispoziție timp și spațiu suficient, mă rezum doar la a concluziona că Nicolae Cabel este unul dintre cei care – nu știu cum e mai bine zis, caii sau jocheii ? -, au reușit să ajungă cu bine la potou, aceste ultime trei cărți fiind o spectaculoasă recuperare a unei distanțe care, consecință a multiplelor activități profesionale ale autorului, la un moment dat părea, zic eu, irecuperabilă. Într-un eseu, publicat în revista Agonia, în septembrie 2010, Petru Anghel afirmă că Generația 70, a fost „o generație fără complexe” care „nu făcuse compromisuri iar „miza ei a fost strict literară”. Sunt întru totul de acord cu distinsul eseist Petru Anghel. Din această generație au avut un start lansat Mircea Dinescu, Emil Brumaru, șerban Foarță, Dorin Tudoran și alți câțiva urmați de: Dan Verona, Cornelia Maria Savu, George Almosnino, Ion Chiric, Paul Emanuel, George Maria Teodorescu, Aurel M. Buricea, Florea Burtan etc. Conștient de mrejele unui succes facil, evitând „publicitatea” făcută unora precum Dinescu și Brumaru Nicolae Cabel și-a desăvârșit opera într-o autoizolare completă, astăzi „cămara” sa literară nefiind cu nimic mai săracă decât cele ale primului grup enumerat aici.
În „cronos pe balansoar” , grupaj care poartă și numele cărții, autorul își parcelează moșia literară astfel: „ipoteză asupra unui vis”, „trimisul-cu solzii-de-timp”, „hanul, fără răscruce” și „Cuvinte cu geometrie variabilă”. Un volum în care sunt etalate și libertățile versului alb, dominat de meditații elegiace. Poezia lui Nicolae Cabel e mult mai profundă și e ceva mai greu de disecat chiar și cu mijloacele unui critic literar profesionist, subsemnatul nefiind decât un cititor destul de cârcotaș și neocolit de prejudecăți. În final, reproduc un poem care își poate găsi loc în orice mare și obiectivă antologie a poeziei românești dintotdeauna, „Asediul prin clopot”: „Cheamă pescarii marea să plătească…/clepsidra șchiopătează nicăieri,/dar limpezim cu pietre altă mască,/iarba de val și podul de tăceri…//pescarii marea domolesc în cranii/ și dintre stele împresoară una,/înzăpezite-s clipele și stranii,/ecoul lor ne bântuie întruna…//un cerc ne bate tâmpla cu țărâna,/respiră drumul altul, uneori./tainic, jumătate, atârnând de-o zână/și-n pescărușul negru-adeseori…(pag. 85).