În pauza dintre lucrări arunc un ochi şi văd cum lumea freamătă… S-au dat rezultatele la bac. Primesc şi mesaje frumoase, victorioase, cu note clare, precizate… Toate peste 9, se înţelege…
Mă întorc în timp… am dat examenul acesta acum… 38 de ani, în 1979, când nu puteam visa la nimic. Nu mi s-a părut deloc greu… limba romană îmi era atat de familiară, iar Eminescu atat de apropiat; filozofia o ştiam ca pe apă, fusesem la ambele la olimpiadele naţionale din acel an. Proba practică era la biblioteconomie, o materie nouă, în care aplicam un curs de stenodactilografie făcut din clasa a X-a. Nu am făcut nicio oră de meditaţie, nu m-am stresat aproape deloc. A fost simplu, normal, fără emoţii!
L-am luat uşor, am avut note foarte mari… Mai greu mi-a fost în săptămânile de după… Nu pot uita încordarea, înscrierea, drumurile, cozile impresionante ale candidaţilor, discuţiile din faţa cabinetului medical, apoi statul la secretariat… pentru a face un pas important: înscrierea la facultate ! Am dat examen când candidau între 27 până la 32 de oameni pe un loc…
Altceva vreau, însă, să vă povestesc… De exemplu, că pe noi nu ne aştepta mai nimeni la ieşire, nici nu ne îmbulzeam la liste, ele se afişau noaptea, că nu găseam un aparat telefonic să sunăm acasă, că după examen nu primeam cine ştie ce. Nu maşină, nu bilet la mare, nu excursii în străinatate, nu telefon mobil, nici calculator… poate un stilou cu peniţă chinezească din aur, poate un semn de carte brodat într-un album de artă, poate o geantă de voiaj. Cam atât, o masă bună şi poveţe multe, cum să te porţi în lume, cum să te aperi de oameni, cum să munceşti…
Nu am ieşit în oraş cu fetele, nu îmi aduc aminte… Toate am fugit acasă, cu durere în suflet, dar extrem de implicate în studiu. Nu aveam să ne mai vedem decât pe la petrecerile aniversare a zece, douăzeci de ani de la absolvire…
Biata mama mi-a făcut ceva bun de mâncare şi m-a sfătuit să nu pierd vremea. Prietenul de atunci, ca să mă enerveze maxim, m-a sunat şi mi-a spus să învăţ, asigurându-mă că, până după admitere, nu mă va deranja… La 21,00 se închideau cofetăriile, restaurantele, gradenele, la 22,00 se stingeau becurile pe stradă. Nu tu maşini vâj-vâj pe stradă, nu tu mesaje, nu tu petreceri, nu tu nimic… Parcă am mers la o aniversare care a avut ştaif de absolvire, dar timid de tot… Cred că eram nişte încuiaţi cu totul !
Când am trecut în clasa a V-a, am plâns o noapte pentru că, în închipuirea mea, trebuia să-mi schimb scrisul… Şi am exersat altceva… Când mi-am luat buletinul, am stat o săptămână să exersez semnătura, când am terminat liceul, am stat în oglindă să mă privesc atent, altfel decât până atunci, să văd schimbarea… Nu vedeam nimic, decât un chip comun. Recunosc că îmi tăiasem părul lung, cu ceva timp înainte, ca să-mi dau o altă aliură…. Mare act de curaj! Altfel… nimic, nimic, nimic! Îmi tot treceam mâna prin păr, exersam roluri de actriţe… degeaba, tot fata de 18 ani era colo, în oglinda înaltă. Nu avea nici urmă de pudră, rimel sau ruj… purta o rochie albastră ciel, cu guler şi manşete albe, sandale cu talpă ortopedică şi mirosea a parfum de scai….
De la bucătărie, mama perora: “Pune mâna şi învaţă, trece timpul!”… Toţi trăiam cu teama eşecului la facultate. Locuri de muncă se găseau greu, numai prin fabrici! Ne-am bucurat amândouă fix o oră, după care am reintrat în normalul zilei. Nu-mi amintesc ca mama să se fi lăudat în vreun fel. Pentru dumneaei conta numai admiterea la facultate! Nu am auzit să fi picat cineva examenul maturităţii, în generaţia mea. Iar mediile erau foarte ridicate. Cele trei clase rămase după examenul de treaptă (din 12!), aveau numai elevi foarte buni… Nu ştiu, probabil pentru că ne cunoşteam foarte bine, nu ne-a surprins absolut nimic!Asta a fost totul!
Ce văd în jur întrece orice închipuire. E o bucurie colectivă, e un iureş, e o senzaţie de desprindere de pământ, la cer, o risipă de setimente exprimate şi verbal, dar mai ales material… Copiii arată asemeni vedetelor, sunt cu totul altfel, exuberanţi, zgomotoşi, au altă siguranţă, sunt sfidători… Desigur, unii chiar nu toţi, dar unii… nu mă puteţi contrazice. Părinţii nu mai ştiu ce să facă pentru copiii lor! Să fie în pas cu lumea, să gratuleze la cel mai înalt nivel efortul odraslelor… O petrecere de o sută de persoane, o maşină cu mulţi cai putere, un apartament în Capitală. O croazieră de 18 zile, haine de firmă, bijuterii, un telefon performant, studii în afară…
Şi totuşi sunt trei licee în ţară unde niciun absolvent nu a luat examenul de bacalaureat, iar media de promovabilitate este puţin peste 50 la sută. Cu ei ce facem?
Cred că mă apuc să strâng bani, de pe acum, pentru nepotul nenăscut, ce va veni pe lume odată şi odată, să fac faţă cerinţelor, în speranta că el va fi în procentul admişilor… Să pun ban pe ban să-i ajut părinţii, să facă faţă vremurilor ce vor veni. Nici nu ştii cum trec anii! Şi nici cum ne vom schimba şi noi…