* În anii ’80, un detaşament format în majoritate din militari buzoieni a pus bazele primei şcoli de pilotaj din Angola
* În anii ’80, un detaşament format în majoritate din militari buzoieni a pus bazele primei şcoli de pilotaj din Angola
* Colonelul Valentin Dobrilă a fost primul paraşutist român care a aterizat pe pământ african
În 1981, un număr de 160 de militari români, mulţi dintre ei provenind din unităţi de aviaţie şi paraşutişti de la Buzău, au fost trimişi în Angola sub comanda generalului Aurel Niculescu pentru a înfiinţa prima şcoală de pilotaj din această ţară. Printre cei care au participat la această operaţiune denumită Misiunea Sirius, s-a numărat şi colonelul în rezervă Valentin Dobrilă, care ne-a împărtăşit câteva din experienţele trăite pe pământ african.
„În ’80 statul român a făcut un contract cu Republica Angola pentru înfiinţarea unei şcoli naţionale de aviaţie. Problema era că ei nu mai voiau să trimită militari sau elevi aici, voiau să îi formeze la ei acolo, pentru ca apoi să-i instruiască şi ei la rândul lor pe cei din ţările vecine. Nu mai voiau să-i trimită nici la ruşi, pentru că îi ţineau acolo 5 ani, un an să înveţe limba şi patru ani să îi înveţe să piloteze, după care îi trimiteau înapoi apţi în echipaj, adică bâtă, cum s-ar spune. Pe unii îi mai racolau, le băgau femei pe gât şi le mai făceau câte un copil…de aia mai vezi câte un mulatru pe la ucrainieni şi pe nu ştiu unde. Ştiţi cum e vorba: cine-a stat cinci ani la ruşi…”, îşi începe fostul ofiţer povestirea.
La acea vreme, colonelul Dobrilă activa în cadrul unităţii de paraşutişti de la Buzău şi nu a ezitat prea mult atunci când la unitate s-a comunicat că este nevoie de un instructor de paraşutaj pentru echipa ce urma să plece în Angola. „Era nevoie şi de cineva care să-i instruiască pe piloţi să sară cu paraşuta şi m-am gândit că nu e mare filosofie, pentru că instruisem destui şi aici, aşa că m-am trecut şi eu pe listă. Baza de pregătire se stabilise la Bobocu, mai ales că majoritatea personalului recrutat pentru Angola era de aici, de la Şcoala de Aviaţie. Iniţial, generalul Zărnescu, care era şeful aviaţiei, a vrut pe altcineva ca instructor de paraşutaj. Omul avea vreo 40 de ani, 4 copii, eu eram mai tânăr, la vreo 30 de ani, iar până la urmă acesta a renunţat în favoarea mea. În august, am primit ordinul de detaşare la Grupul Sirius, m-am prezentat la Boboc şi am început pregătirile. Am învăţat limba portugheză, am mers şi am făcut contract pentru paraşute, am pus la punct atelierul de reparat paraşute…am avut mult de muncă înainte de a pleca.”
Pregătirile au durat până în ianuarie 1981, când detaşamentul precursor a plecat spre Angola împreună cu vasul cu materiale şi containere, urmat apoi de restul detaşamentului.
„În Angola noi eram îmbrăcaţi civil, aveam nişte însemne oarecum distinctive, nu aveam nicio treabă cu armata, dar instruiam militari. Ca noi mai erau şi ruşii cu aviaţia, mai erau polonezii şi nemţii cu marina şi, bineînţeles, mai erau tot felul de <cooperanţi> care se interesau de noi şi de relaţiile pe care le aveam cu străinii. Pe atunci nu aveai voie să vorbeşti cu ăla, să te întâlneşti cu celălalt, fără să raportezi şi îţi venea cam nu ştiu cum…
Sub ameninţarea malariei şi a cohortelor de gândaci
Când am aterizat în capitala Luanda, am văzut pământul roşu, am văzut aerogara părăsită, iar ulterior am ajuns la Negage, acolo unde urma să înfiinţăm şcoala de aviaţie, într-o fostă bază aeriană portugheză. Erau hangare, erau săli, fuseseră cât de cât recondiţionate, dar mai era de lucru. Şi cine altcineva să facă decât românul? Aşa că ne-am apucat de dat cu var, cu vopsea şi tot ce trebuie. Locuinţele erau văruite, curate, dar am avut probleme mari cu gândacii. Îmi amintesc că am dat odată cu un spray şi a apărut o cohortă de gândaci … Aveam un pat, o saltea şi un cearşaf, dar cum să dormi acolo? La început n-aveam lumină, n-aveam apă, erau probleme cu pâinea, era şi problema claustrării că nu puteam să luăm legătura cu familiile, nu puteai să dai un telefon, pentru că încă nu erau mijloace de comunicare prin satelit. Unii nu au rezistat, au capotat după trei luni şi s-au întors în ţară, alţii s-au îmbolnăvit. N-aveam apă minerală ca acum, trebuia să bem numai apă fiartă, era obligatoriu, pentru că te puteai oricând îmbolnăvi. Am avut un coleg lector, care făcuse un chist la ficat cu tot felul de viermi, a trebuit să se întoarcă în ţară, unde l-au operat şi i-au extirpat tot felul de chestii.
Mai era pericolul malariei, săptămânal trebuia să luam chinină, dar şi asta era cu dus-întors, pentru că, luată doi ani la rând, îţi înnebunea ficatul. Am avut oameni care au ţinut să ia şi trag sechele şi acum. Eu nu am luat preventiv, pentru că deja mi s-ar fi obişnuit organismul, iar dacă ar fi fost să mă apuce amocul, doza de şoc nu ar fi avut efect. Improvizasem tot felul de dispozitive să ne protejăm de ţânţari, pentru că ăştia erau pericolul”.
Situaţia s-a mai îndulcit cât de cât, odată cu sosirea familiilor din ţară, moment ce a avut loc după ce condiţiile de trai au fost într-o oarecare măsură îmbunătăţite în baza din Angola.
„Familiile s-au bucurat, pentru că aveau ce vedea, eram la 6 grade de Ecuator, ajungeau şi în junglă, era frumos de văzut, dar încă nu era de stat acolo. S-au bucurat că la plecare avionul a făcut escală şi au avut ocazia să mai viziteze o capitală europeană, să facă nişte cumpărături, ocazie pe care nu o aveau mulţi de la noi pe vremea aceea. Soţia mea a avut noroc că a făcut escală la Roma şi la venire şi la plecare, numai că prima dată nu a putut decât să viziteze, pentru că nu avea bani prea mulţi de cumpărături”.
„Am reuşit să ne furăm paraşutele de la Regimentul de Gardă”
În primul an de misiune, colonelul Valentin Dobrilă a fost pus în situaţia de a-şi instrui cursanţii fără a avea la dispoziţie paraşute, materiale care au sosit mult mai târziu şi apoi s-au rătăcit în portul din Luanda.
„În primul an, n-am putut să-mi îndeplinesc misiunea, pentru că nu-mi veniseră paraşutele. Le-au trimis mai târziu, iar când au ajuns, s-au rătăcit în vamă, în portul din Luanda. Le-a luat apoi Regimentul de Gardă, iar noi a trebuit să mergem pe fir, să le dăm de urmă. Trebuia să se ducă după ele un specialist, aşa că am plecat eu cu un translator şi am umblat ore în şir prin Luanda după paraşute. Am ajuns în cele din urmă la Regimentul de Gardă, am vorbit cu unul, cu altul, am negociat, iar până la urmă le-am luat. Am reuşit să ne descurcăm, să ne furăm singuri paraşutele şi să le ducem la Negage. Vă daţi seama, să pleci dintr-o unitate militară cu un material militar fără să ştie ăia…
Le-am făcut recepţia, iar apoi am efectuat primul salt pe pământ african şi chiar primul salt românesc în emisfera sudică, sărind dintr-un elicopter Allouette. În ţară nu se dădea voie să sari cu paraşuta din Allouette, dar eu am sărit acolo şi nu s-a întâmplat nimic”.
„Nu mai jucaţi tenis în timpul programului!!”
„Trebuia să ne umplem şi timpul într-un fel aşa că făceam tot felul de activităţi sportive. Eu eram mai apropiat de generalul Niculescu, care mă convoca la terenul de tenis, ne făcusem o echipă de fotbal şi chiar ne înscrisesem în campionatul lor judeţean, cum ar veni, mergeam în deplasare… Altceva nu era de făcut, la radio nu aveam ce să ascultăm, Europa Liberă nu aveai cum s-o prinzi în emisfera sudică… rareori prindeam o emisiune pentru marinarii care erau cu vasele în Oceanul Atlantic.
Unii erau oamenii generalului Niculescu, comandantul detaşamentului, alţii erau oamenii generalului Zărnescu, şeful aviaţiei, şi îl mai informau de una, de alta, iar când am venit în ţară, în concediu, m-am pomenit că sunt convocat la generalul Zărnescu. Serbasem acolo ziua soţiei, iar nevasta generalului Niculescu ne rugase să n-o invităm pe soţia locţiitorului, şi de aici, scrisori în ţară cum că <uitaţi ce face omul lui Niculescu> şi aşa am ajuns să fiu convocat. M-a întrebat generalul Zărnescu ce am făcut şi cu ce m-am ocupat, iar după o discuţie scurtă, mi-a spus să las şi pe altul să vadă lumea. Ulterior a intervenit şi şeful cadrelor, care mi-a luat apărarea, a intervenit şi un alt general şi până la urmă a revenit asupra deciziei.
M-am întors după ce am terminat concediul, iar la plecare, generalul Zărnescu dădea fiecăruia ultimele sfaturi. Când a ajuns la mine, mi-a spus doar atât: <Dobrilă, vezi să nu mai joci tenis în timpul programului!!>. Prin urmare, bătea şaua să priceapă iapa, îi transmitea generalului Niculescu să nu mai joace tenis”.
{loadposition zgalerie2990}