Cu toţii avem o genă de vânâtori în codul ADN pe care-l posedăm. Am moştenit-o de la strămoşii noştri, unii mai mult, alţii mai puţin, dar există acolo, undeva în interiorul nostru. De aceea, spectacolul sportiv este unul care face parte din viaţa noastră, nimic altceva decât o prelungire în civilizaţie a luptei ancestrale pentru existenţă. Se spune că această genă este mai pregnantă la bărbaţi, decât la femei, rolul acestora fiind cu totul altul în viaţă.
Cu toţii avem o genă de vânâtori în codul ADN pe care-l posedăm. Am moştenit-o de la strămoşii noştri, unii mai mult, alţii mai puţin, dar există acolo, undeva în interiorul nostru. De aceea, spectacolul sportiv este unul care face parte din viaţa noastră, nimic altceva decât o prelungire în civilizaţie a luptei ancestrale pentru existenţă. Se spune că această genă este mai pregnantă la bărbaţi, decât la femei, rolul acestora fiind cu totul altul în viaţă. Şi, totuşi, duminică seară, m-am convins că celebrul trib al amazoanelor n-a fost doar o legendă, pentru că el s-a întrupat în doar nouă minute de magie într-o echipă de handbal feminin numită Oltchim Rm.Vâlcea.
Totul s-a întâmplat la început de repriză secundă, într-o manşă tur a semifinalei de Liga Campionilor. Două echipe de valori sensibil egale luptau pentru a-şi asigura un loc în ultimul act al competiţiei celei mai prestigioase pentru echipe de club din handbalul feminin mondial.
Una, cea oaspete, s-a desprins pe final de primă repriză printr-un joc mai bun şi cu un gol marcat în ultimele secunde, într-un stil uşor şmecheresc. Uşoara aroganţă a celor de la Gyor a continuat şi la începutul reprizei secunde, o „aeriană” în trei le-a dus la cinci goluri diferenţă, iar zâmbetul de suficienţă se întinsese pe feţele lor. Lumea le era la picioare, totul părea o formalitate.
Atunci am fost tentat să plec de la acest duel ce părea inegal şi-n care fetele noastre păreau neputincioase. Era simplu, un buton apăsat şi aş fi trecut în altă lume care să nu-mi producă insatisfacţie. Dar, era acolo în poartă o veşnică tânără luptătoare care lansase în România un strigăt de luptă, ce-i purta numele: HUŢUPAN! Şi Luminiţa a început să închidă poarta, rănită în orgoliul uriaş care a făcut din ea un simbol pentru noi toţi. Iar Ada Nechita şi Iulia Puşcaşu Curea i-au demonstrat nordicului Bohn, antrenorul celor de la Gyor, care declarase că Oltchim nu are contraatac şi că fac ceva mai greu faza atac-apărare, că s-a înşelat amarnic. Şi-n nouă minute de magie am strigat de acasă, împreună cu 3.000 de vâlceni fericiţi din sală, prezenţi la meci, până când s-au scandalizat vecinii, uimit de ceea ce vedeam: o echipă românească are suflet de campioană şi nu se predă niciodată. Şi româncele mele, Huţu, Iulia, Ada, Oana, Mica sau Patricia au oferit o mostră de spirit naţional şi tărie de caracter. Spectacolul a fost unul fulgerător, încât sala n-a reacţionat decât după primele patru goluri consecutive, marcate în aproximativ două minute. Apoi, totul a plutit între basm şi realitate. Au fost nouă minute în care Oltchim a dovedit că nu poate fi umilită şi că suficienţa adversarelor poate fi un mare handicap atunci când o etalezi înainte de termen.
Imaginea Luminiţei Huţupan, care parează aruncarea celei mai titrate jucătoare a Gyor-ului, Anita Gorbicz, apoi o consolează mângâind-o pe cap, în timp ce dă drumul la un nou atac pentru fetele ei, rămâne pentru mine momentul cel mai frumos al acestei reprize secunde de vis.
Era în acea mângâiere a adversarei ceva părintesc, dar şi o mică dojană. Tot parentală, la adresa copilului ce fusese cam obraznic. Şi-l pedepseşti pe copil, pentru că trebuie să-nveţe ceea ce mi-a repetat mereu tatăl meu: „fiule, experienţa costă bani şi lacrimi!”. Aş adăuga eu, şi goluri !
Ştefan ALECSIU este Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi