Cred că nu mai surprinde pe nimeni realitatea potrivit căreia, în ultimii ani, detractori de toate categoriile nu mai contenesc să denigreze valorile noastre materiale şi spirituale, să minimalizeze şi să denatureze obiceiuri şi tradiţii, să defăimeze în general tot ce are mai sensibil şi sfânt poporul român. De un tratament demolator nu a fost scutit, din păcate, nici marele nostru poet, Mihai Eminescu, veritabilul creator de limbă neaoşă, supranumit Luceafărul poeziei romăneşti, cel identificat cu aspiraţiile, gândurile, ideile şi sentimentele poporului său, fapt pentru care, cu îndreptăţită mândrie, românii i-au atribuit rangul de Poet Naţional.
Să auzi, fie şi sporadic, în media că opera poetică eminesciană ar fi depăşită, că nu ar mai corespunde idealurilor de gândire şi simţire ale unora etc. – e dureros, desigur, însă pui totul pe seama ignoranţei şi a relei credinţe. Dar să mai şi auzi, într-o emisiune tv., din gura unui individ cu ifose, că Eminescu era „mic,urât şi ghebos” –faptul întrece deja orice măsură şi e de natură să provoace… vertijuri! Iată pentru ce rândurile care urmează sunt dedicate chipului astral al poetului, portretului său fizic fascinant, realizat pe baza mărturiilor unor contemporani, care l-au cunoscut şi l-au preţuit!… Poate doar în felul acesta vor cunoaşte şi detractorii câte ceva despre poetul nepereche.
În general, marii creatori de artă – literatură, pictură, muzică, sculptură, arhitectură – precum si marii filozofi, sau marii oameni de ştiinţă au impresionat pe contemporani nu numai prin ideile valoroase care le-au adus celebritatea, ci şi prin comportarea şi înfăţişarea lor. Nici Eminescu, cel mai mare poet al românilor şi unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii, nu a făcut excepţie. Deşi autorul „Luceafărului” nu a avut parte de o viaţă lungă – a murit la doar 39 de ani, asemenea lui Byron (36 de ani ), Puşkin(38 de ani), Leopardi(39 de ani), ori a altor nefericiti poeţi de geniu – a lăsat în minţile şi inimile celor care l-au cunoscut amintiri vii, neşterse de trecerea timpului. Acum, cu prilejul aniversării a 167 de ani de la naştera sa, ni se pare oportun să rememorăm câteva dintre ele:
Poetul cu cap de Apollo
O astfel de amintire se referă la frumuseţea chipului său, care era ieşită din comun şi impresiona instantaneu pe cei care-l vedeau pentru întâia oară. Înălţimea frunţii şi privirea ochilor întruchipau splendid farmecul poetului de geniu „Avea cap de Apollo – mărturisea Anghel Demetriescu (Opere, ed. Papadima, Buc.1937, p. 246) – iar infătişarea lui era aşa de frapantă, încât nimeni nu l-ar fi văzut (…) fără să întrebe cine este”. Cu înfăţişarea de „zeu tânăr” i-a apărut Eminescu şi lui Vlahuţă prin 1879, când marele poet lucra la ziarul „Timpul” din Bucureşti. „Sfiicios mă uitai la Eminescu. Eram aşa de fericit că-l văd !Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare(…)”, (Al. Vlahuţă, „Amintiri despre Eminescu”, 1889, ed. Junimea ,Iaşi,1971,p214).
Tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată
Chipul lui Eminescu, prin frumuseţe şi atracţie unică, nu numai că se impunea de la sine, dar îi definea din plin şi temperamentul de poet. Memorabilă în acest sens rămâne şi scena petrecută in vara lui 1870 când, abia sosit în capitala Austriei, în drum către băi, junimistul Iacob Negruzzi, care coordona apariţia revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, reuşeşte să-l identifice pe Eminescu, printre studenţii români aflaţi în cafeneaua Troidl din Viena, deşi nu-l văzuse niciodată! Faptul a fost posibil, tocmai pe baza trăsăturilor pe care si le imaginase despre chipul tânărului poet, în urma citirii unui grupaj de versuri primit de la el, nu demult, pentru revista mai sus amintită. Scrierile lui Eminescu, povesteşte Iacob Negruzzi ( „Amintiri din Junimea”, Buc., ed. 1939, pp255-256), erau altfel decât cele pe care le primea în mod obişnuit de la diverşi autori. Aşadar, aşezat la o masă, amplasată mai către fereastra cafenelei în care se adunau studenţii români, Iacob Negruzzi constată, în primul moment, că Eminescu nu putea fi printre acei studenţi cu „expresiuni comune”. Interesul junimistului creşte, însă, deodată ce în local pătrunde „un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase”. Fără să ezite, se sculă de pe scaun, merse către tânăr şi, întinzându-i mâna i-a zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îi dădu mâna şi, privindu-l cu surprindere, răspunse cu un zâmbet blând: „Nu vă cunosc.” „Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată”. „Poate nu sunteţi din Viena?” „Nu.” „După vorbă sunteţi din Moldova…poate din Iaşi?”. „Chiar de acolo”. „Poate sunteţi Domnul…Iacob Negruzzi?”. „Chiar el”. „Vedeţi că şi eu v-am cunoscut?”
„Avea vecinic surâs pe buze”
Interesant de reţinut e că Eminescu a fascinat pe cei din jur nu numai când numele său a început să se impună în marea poezie. Dimpotrivă. Chipul şi felul său de a fi au impresionat pe cei din jur încă din perioada anilor foarte tineri. Astfel, când poetul era elev la Cernăuţi, Teodor Ştefanelli (Amintiri despre Eminescu, Buc. 1914 pp24 şi 29-30) şi-l aminteşte din 1860,când Mihai avea doar 10 ani: „Parcă-l văd şi astăzi(…)cu părul negru, pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, cu faţa lunguiaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii mari dar vii, colorul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Cât timp a urmat Eminescu liceul era vorbăreţ şi vioi ca mai toţi colegii săi si avea vecinic surâs pe buze” Ştefan Cacovean ne lasă o preţioasă informaţie din perioada încercării eşuate a poetului de a se transfera la Blaj, oraş cu reputaţie în epocă de veritabil centru cultural, la vederea căruia, cu entuziasmul tinereţii, a exclamat: „Te salut din inimă, Romă mică” In articolul „Eminescu în Blaj”, consemnat în „Luceafărul” (anul lll,nr3,1904), se preciza: „Pe tânărul Eminescu l-am cunoscut din poeziile publicate în „Familia”, revista d-lui Vulcan, care apărea atunci la Budapesta. Eminescu era stabilit în Bucovina, la Cernăuţi (…) şi poeziile lui publicate(…)în „Familia” ne lăsară încântaţi întru atâta în mintea şi inimile noastre. Numai aşa se explică împrejurarea că, a doua zi după sosirea la Blaj, în studenţime fierbea vestea şi pe buzele tuturor sunau cuvintele: «e aici Eminescu, e aici Eminescu!> (…) Doritor a-l cunaşte, am ieşit în piaţa dinaintea gimnaziului, locul de întâlnire al studenţilor. Era un tânăr de 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos (…), avea un păr negru dat îndărăt şi lung”
Părea un sfânt coborât dintr-o veche icoană
Împrejurările vieţii au vrut ca cei doi mari scriitori români, M.Eminescu şi I.L.Caragiale, să-şi intersecteze destinele la vârste destul de fragede şi în situaţii inedite. Dacă întâlnirile cu cei doi mari şi constanţi prieteni, Creangă şi Slavici, au avut loc ceva mai târziu şi în condiţii oarecum obişnuite, nu acelaşi lucru se poate spune despre prima întâlnire a celor ce aveau să devină vârfurile literelor româneşti: cel mai mare poet şi, respectiv, cel mai mare dramaturg. Este perioada peregrinărilor poetului cu trupa de teatru Tardini – Vlădicescu, mai ales pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti, care-i prilejuieşte cunoaşterea directă a limbii, obiceiurilor şi tradiţiilor poporului român. Este de fapt etapa premergătoare continuării studiilor la Viena, când Eminescu ajungea sufleur şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. La recomandarea acestuia din urmă, ajunge sufleur şi copist la Teatrul Naţional – moment când îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. cel care a lăsat posterităţii cea mai frumoasă şi interesantă descriere a tânărului Eminescu. Reţinem doar partea referitoare strict la portretul fizic: „Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată cu nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dint-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare” (I. L. Caragiale, „In Nirvana” – Opere ed. îngr.de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, vol. Vl, Buc., 1965,pp.9-10).
Cu privirea încărcată de nu ştiu ce tainică melancolie
Fără îndoială că, în afara amintirilor despre Eminescu, lăsate de Iacob Negruzzi şi de alţi autori, din perioada vieneză sau junimistă, istoria noastră literară mai consemnează şi alte date inedite, privind chipul poetului de geniu, surprinse în diverse ipostaze din viaţa sa. Lipsa de spaţiu, însă, ne obligă să trecem peste unele şi să ne oprim doar asupra acelora cu referire directă la portretul fizic eminescian ca expresie fascinantă a geniului nemuritor. Astfel, în studiul „Figura poetului” (vol. C. Săteanu: „Figuri din Junimea”, Buc., f.a., pp 153-154) N. I. Roman descrie impresionat un moment al unei zile de primăvară avându-l ca protagonist pe Mihai Eminescu, aflat în toată splendoarea sa pe strada Univerităţii din Iaşi, coborând către strada Alecsandri, fiind îmbrăcat in haine de doc albe şi curate-şi cu mustăţile rase (…). „Cu trăsăturile regulate ale feţei sale cezariene complet degajate, cu părul negru, bogat, strălucitor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu zâmbetu-i imperceptibil încremenit pe buze şi cu privirea încărcată de nu ştiu ce tainică melancolie… Niciodată nu mi s-a părut mai frumos ca atunci… şi acum, de câte ori văd fotografiile rămase de la el(…) de atâtea ori Eminescu din strada Universităţii de la Iaşi îmi apare în minte şi regret că nimănui nu i-a dat în gând să-l fotografieze atunci ,deoarece am credinţa că fotografia aceea ar fi rămas fotografia consacrată care ar fi păstrat, în cele mai armonioase trăsături, figura genialului autor al «Luceafărului>.
Chip izvorât din cea mai nobilă inimă omenească
Şi N. Gane ne-a lăsat o evocare emoţionantă, vizând trasături fizico-morale despre Mihai Eminescu, publicată într-un Album artistic-literar apărut la Iaşi în 1909 cu prilejul comemorării a 20 de ani de la trecerea în nefiinţă a poetului: „Ce om era Eminescu! Îl am şi acum înaintea ochilor. Chip frumos şi blând, fire (…) străină de lume, zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încărcată de gânduri! Ce privire măreaţă şi visătoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută şi completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vieţii! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământenă”. Eminescu însuşi a imprimat pe chipul unora dintre personajele sale (Ieronim, Toma Nour) – vezi nuvela „Cezara” (1876), respectiv romanul „Geniu pustiu” (1868-1869) – trăsături asemănătoare acelora pe care natura i le-a hărăzit sieşi. Nu vom exemplifica, din lipsă de spaţiu. Mai adăugăm doar cuvintele cu rezonanţă biblică ale aceluiaşi N. Gane: „Eminescu a fost o minune a naturei iute trecătoare: un meteor căzut din cer care, prin fulgerătoarea sa dungă de foc, a revărsat o nouă şi necunoscută până atunci lumină asupra literaturii noastre româneşti”