Trăim într-o epocă în care aparenţa, imaginea au devenit mai importante decât erau acestea în trecutul recent.
Trăim într-o epocă în care aparenţa, imaginea au devenit mai importante decât erau acestea în trecutul recent.
Această tendinţă este prezentă la toate nivelele, dar nu mereu prima impresie generată de aparenţă este si cea bună. Lumea este complexă astăzi. Poate că unul ca Bentley nu are bani de benzină pentru bolidul său, iar unul cu o maşină ieftină a facut profit brut de 9 milioane de Euro. De asta nu trebuie să ne oprim la aparenţe. Angajaţii de la Andersen Consulting şi Lehman Brothers păreau nişte semi-zei, dar firmele lor au falimentat.
Nokia îşi închide fabrica de la Jucu acum. Dar sunt sigur că, înainte să facă investiţia din România, a negociat direct cu autorităţile. Când o multinaţională vine să vorbească autorităţilor pentru a demara o nouă investiţie, o face pentru că doreşte facilităţi sau un sprijin deosebit, în schimbul investirii unei sume considerabile, creării de locuri de muncă şi de business colateral pentru furnizorii de servicii. Dar doreşte de fiecare dată facilităţi la plata taxelor către stat şi către comunitatea locală şi multe alte avantaje. Chiar şi aşa, este important faptul că, până la urmă, se plătesc sume importante aferente salariilor şi investiţia generează un lanţ de profit în economia orizontală şi verticală, anume aceea a furnizorilor şi clienţilor din ţară, a diverselor tipuri de servicii, a industriei locale hoteliere şi de restaurante etc. Acest fapt este o adevarată volantă economică. Dacă investiţia este şi una tehnologică, aceasta va forma oameni într-un domeniu nou, specific şi util.
Din păcate, plecarea Nokia din România este cea care în limbajul de masterat se numeşte un “case History”, adică un exemplu negativ de management, care sigur va fi studiat. Ar trebui analizate cauzele, dar, oricum, cu greu se poate justifica faptul că deschizi o fabrică de mii de angajaţi şi după doi ani o închizi. Mai ales când multinaţionalele cheltuiesc foarte mulţi bani pe strategii. Cineva a greşit şi nu pare că există o legatură cu lipsa de noroc sau criza financiară, pentru că acest brand a produs în România modele ieftine. Şeful de la NOKIA a zis că problema este generată de faptul că lumea cumpără smartfonurile şi vânzările de alte tipuri de telefoane au scăzut. Eu i-aş spune “fă smartfonuri, bre!”.
Tot revenim la aparenţă, la percepţie: sau cei de la Nokia au fost optimişti acum doi ani sau acum sunt pesimişti şi au impresia că fabrica de lângă Cluj nu are viitor şi de asta o închid.
Sindicatul a gândit că lucrul cel mai inteligent şi util este să ceară firmei sume enorme de bani (sute de mii de Euro) compensatoare, imposibil de acordat. Fără a se gândi că făcând aşa nu obţine nimic, pentru că nu au temei legal, însă sperie şi alţi investitori care ar putea să vină şi să înlocuiescă producătorul de telefoane mobile. Probabil sunt idealist, dar în mintea mea sindicatul trebuie să intervină înainte, făcând propuneri conducerii pentru a evita închiderea, să participe activ şi constructiv la menţinerea în viaţă a fabricii. De fiecare dată când se închide o fabrică este o tragedie. Cineva pierde locul de muncă, furnizorii îşi pierd afacerile, statul pierde contribuţii de pensii şi de sănătate, precum şi taxele locale şi “câstigă”, în schimb, mai mulţi şomeri . Toţi ar trebui să facă maximul posibil pentru a evita situaţii de genul acesta.
Revenind la aparenţă, o dată am fost invitat şi am însoţit pe cineva în străinătate. Partenerul ne-a pus la dispoziţie un jet privat de la Băneasa am fost primiţi super bine, însă eu m-am gândit tot timpul dacă propunerea de afaceri era interesantă sau nu. Şi nu eram prea entuziast, deşi partenerii erau foarte serioşi. Recunosc că nu este uşor să nu fii atras puternic de lumea bogată, de luxul şi de senzaţia de putere care o transmite acesta şi, totuşi, nu am fost fascinat de elemente exterioare conceptul de business care era în discuţie.
Asta cred că este o abordare pragmatică necesară şi în politică. Dacă mai vine o firmă multinaţională care intenţionează o investiţie în România, politicienii nu trebuie să rămână fascinaţi de avionul, elicopterul cu care vin, de cifrele pe care le vehiculează în discuţii şi de tot teatrul de avocaţi şi consultanţi “faini” de la Bucureşti. Ar fi necesar sânge rece şi urmărit care este planul concret şi strategia investitorului din spatele tuturor aparenţelor. Ar trebui să fie negociate facilităţi (într-un cadru legal), dar, în schimb, trebuie cerute angajamente ferme şi în scris pe termen lung, pentru că o fabrică părăsită este ca o casă “la roşu”, strică vederea şi nu are niciun folos.
Sunt de acord că trebuie atraşi investitori. Şi mari, dar şi medii şi mici, cea mai importantă deosebire trebuind să fie seriozitatea şi nu mărimea acestora.
Experienţa de până acum ne arată că investitori foarte mari aşa cum vin şi pleacă şi că, din contră, investitori mici şi mai ales mijlocii nu prea au plecat şi nici nu au cerut facilităţi. Poate că este momentul să se gândească la politici şi pentru investitorii mici şi mijlocii, chiar dacă aceştia nu sunt la fel de fascinanţi precum marile corporaţii.
Mauro Maria Angelini este jurist, director general al SC Marteli Europe SRL