Lipitori politice

   Una dintre metehnele politicii este „decizia în plic” care ar oglindi dorința „celui de sus”. „Cel de sus” nu e nicidecum bunul Dumnezeu; El mai stă la o discuție cu creștinul, îi mai ascultă păsul, îi lasă liber arbitru.

   În politică, „cel de sus” are inițiale sau, uneori, nume conspirativ. Niciodată nu i se pronunță numele, cu speranța că, dacă vreun curajos delator își îndeplinește menirea, să nu poată cita în clar. Deduci că treaba e „groasă” după ­mi­mica celui care îți sugerează sursa deciziei. Ochii celui care încearcă să îți reducă întrebările la cât mai multă și cât mai definitivă tăcere se învârt ca un titirez, buzele se încrețesc mai rău decât hârtia creponată, fruntea se învălurează, iar mâinile se împreunează deasupra gurii și doar degetul, ales cu grijă, arată spre văzduh: cel de sus. 

   E una dintre cele mai vechi și mai nenorocite apucături în politică: să îți acoperi lipsa de demnitate, de argument, de coloană vertebrală, invocând voia celui de deasupra. Mustește istoria de exemple care au nenorocit comunități, cariere individuale, pentru că s-au supus orbește „deciziei în plic”. Mi-am întrebat un coleg din Comisia Juridică, altfel un jurist foarte bun, unde le-a fost discernământul când au votat acea propunere de ministru al Justiției care evident era de respins, în urma audierilor. Mi-a spus că așa a venit decizia, că trebuie votat „tot”, pe modelul „ciocu’ mic și papă tot”. Ulterior, cei din Comisie au rămas cu onoarea lor de supuși ai deciziei în plic. Le-a aplicat o lecție chiar premierul desemnat, care a considerat că trebuie retras exact ceea ce aceștia au votat.  

   Nu îmi face nicio plăcere să amintesc votul celebru de la legea pensiilor, când preșe­dinta de ședință număra ­de­putați care nu erau în sală. Nu putea fi suspectat nimeni de la acel prezidiu că nu știa atâta artimetică pentru o numără­toare. Dar era o decizie în plic și trebuia respectată. Care e, și în prezent, efectul acestui acest tip de atitudine? Se simte mai bine acum doamna Ridizi că a acceptat orbește să organizeze ce nu era de organizat, doar pentru că avea o decizie în plic?   

   Se discută ritos și încruntat despre criteriile care vor sta la baza reformării, pentru a avea o viitoare, integră, clasă politică. Trebuie duși cei vechi în abatoare și aduși de pe pajiștea verde unii noi. Peste exact un ciclu electoral vom fi tot pe strada asta mocirloasă a politicii, dacă reformarea, altfel necesară, se rezumă doar la schimbarea de nume.  

   Cei care vor modifica atitudinea în politică vor fi cei care vor respecta principiul etic: șeful și partidul sunt doar instrumente de a face bine țării și sunt ultimele ­va­lori în ierarhia importanței politice. Și doamna Ridzi era foarte nouă în politică, a trecut toate criteriile de integritate la momentul în care a ajuns parlamentar, apoi ministru. Dar nu i-au purtat noroc deciziile în plic, care păreau garanția unui exercițiu politic lung și fericit!

   În cultura corporatistă, o eventuală „decizie în plic” e acceptată atunci când aduce profit întregii companii. În politică însă nu e un mare efort să deschizi plicul, să citești și să gândești cu scaunul lipit de fund. Astfel se explică faptul că se pot susține candidaturi care nu trec nici măcar pragul electoral în propriul sondaj. Așa poți să te împăunezi ca tânăr de mare succes, fără să te jenezi, în nici un fel, că ești lansat în marea cursă electorală cu o cifră care depășește cel mult marja de eroare. Este într-adevăr un alt fel de politică, care are legătură cu un comportament patentat: de lipitoare politică. Te lipești de cine trebuie și drumul spre stele e asigurat. Căderea, așijderea!  

   Mă așteptam ca acești oameni tineri care vin să-i înlocuiască pe cei îmbătrăniți în rele să dovedească ceea ce spun că le lipsește celor destinați abatoarelor politicii: că au caracter, că își văd limitele, că își pot struni vanitățile și obsesiile politice personale, că au capacitatea să se așeze la locul potrivit și nu la cel râvnit, că au reținut din istoria recentă că, atunci când greșești la numărătoare și le impui și celorlați să vadă alte cifre, ajungi împreună cu grupul care acceptă numără­toarea greșită într-o vale a plângerii. Pe fond, ar fi un regretabil accident personal sau de grup, dacă acest mod de lucru nu ar afecta comunitatea căreia trâmbițăm că îi oferim o clasă politică reformată.

Adriana SĂFTOIU

(Preluare cotidianul ,,Adevă­rul“)