Este pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu, născut la data de 23 mai 1923 în satul Pălici, comuna Ruşavăţ, azi comuna Vipereşti, din judeţul Buzău. Între anii 1935 şi 1942 a studiat la Liceul „B.P. Hasdeu” din municipiul Buzău, după care urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti.
În 1941, elev de liceu fiind, redactează, cu Alexandru Lungu, revista de poezie Zarathustra. Pe timpul studenţiei a lucrat la ziarele „Timpul” (1942-1943) şi „Ecoul” (1943-1944). Debutează în „Universul literar” (1939) şi în „Curentul literar” (1940) cu versuri şi recenzii. Editorial, debutează cu volumul „Panopticum”, în 1943, ce avea să fie confiscat de cenzură. A mai lucrat la „Lumea”, între 1945-1947 (director G. Călinescu), iar în 1947 este numit şef de presă la Editura Fundaţiilor Regale.
Ion Caraion nu a fost un om comod pentru niciun regim politic, însă cu cel comunist a fost într-un permanent conflict. Între anii 1950 şi 1955, face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi la minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie, în urma unor condamnări politice. Nu a stat prea mult în libertate, astfel că, în anul 1958, este condamnat la moarte pentru trădare, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viaţă. Este eliberat în anul 1964 cu alţi deţinuţi politici. Îşi reîncepe activitatea literară şi, în 1966, publică volumul de versuri „Eseu”. Cunoaşte o perioadă de lucru asiduă, scriind şi publicând nu mai puţin de 17 volume, între anii 1966 şi 1980, pentru a „recupera anii ce i s-au furat”.
În anul 1981 familia lui Ion Caraion primeşte azil politic în Elveţia, stabilindu-se la Lausanne, unde acesta se stinge la 21 iulie 1986. După revoluţie s-au iscat multe controverse despre „cazul Caraion”, legate de calitatea de informator al Securităţii ce a dus la eliberarea sa din închisoare şi permisiunea de a părăsi ţara. Este cunoscut volumul „«Cazul Artur» şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS”, editat de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. Dincolo de modul în care s-a comportat omul Ion Caraion rămâne opera sa. O operă valoroasă. În afară de poezie, Ion Caraion a tradus mult din marii scriitori ai lumii, a publicat eseuri şi critică literară. O operă vastă ce-l situează pe Ion Caraion între marii scriitori români.
Autumnală
Lipit de pantalonul înăclăiat şi dens
vântul are gust înecăcios de acid fenic
tendoane groase de ger se-nalţă imens
dintre obezile pământului cu nervi de astenic.
s-au închinat toţi soldaţii la soare,
i-au sărutat casca, i-au îmbrăţişat picioarele
de acum va începe o iarnă posomorâtă şi lungă, din care
cine ştie când o să mai vadă soldaţii soarele.
Careurile întunericurilor cenuşii au plecat
să se urce-n artere ca-n seră
dimineţile gâlgâie, sângele se scutură-nchegat
şi numai inimile noastre văd cum plouă
prin seara otrăvită, de holeră.
Candoare
Arborii se destramă subţire
în coaja lor: de tingire.
Despre cine nu plânge, spicele-n gând
murmură blând, murmură blând.
Ziua ca o viţică s-a oprit la fereastră
şi se uită-n singurătatea noastră.
Viaţa râde ca o paţachină
Viaţa râde ca o paţachină.
Civilizaţia se pişă pe eroi.
Vor scrie poate proştii ce-or să vină,
La vreo beţie, ode despre noi.
Din crucea lui Hristos albinele-şi fac stup
Din crucea lui Hristos albinele-şi fac stup.
La ce se-ascund? E-o altă lume.
Am scos din sticle-arome. Calm sticla o astup.
Vin câteva păsări plecate. Ca nişte scrisori
pe care le-aduce soarele ori
alt sentiment fără nume.
Pe treptele cu iederă: un ban găurit.
Ziua-i mai mare cu cât am murit.
Epitaf
Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,
rămâne-o lacrimă năucă
pe fundul unui vechi poem
care şi el o să se ducă
aşa cum altele s-au dus
şi-n urma noastră, -n urma lui,
răstoarnă paltini alt apus
prin ochii cine ştie cui
ca-ntr-un pahar de apă-n care
fântâna-ntreagă s-a târât
să-şi moară ultima răcoare
sau nici atât… sau nici atât…
Exil
Ceaţa-i o linie. Spaţiul se termină într-un copac.
Tren de noapte. Pasăre undeva.
Din timp în timp, gări calcinate.
Atunci marea a întrerupt brusc
timpul.
Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.
Limbajul era o închisoare.
Imagine
pasul şi grija mea pentru alţii vor
scădea
se poate întâmpla orice
nu mă mai grăbesc
fiecare clipă aş vrea s-o întârzii
mie însu-mi strein devenindu-mi
lumea rămâne de-o singură culoare:
indiferentă
Litanie
Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:
să treacă peste mine roţile
şi să mă sfarme
căruţele toamnei de fum
huruind spre cazarme.
Doamne, mai bine m-ai fi făcut
piatră
ori noapte…
Numai oamenii
Zăpada a învăţat să fie zăpadă
buruienile să fie buruieni
vântul să fie vânt.
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.
Logos
Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură printre copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare,
răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite
de-aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare…
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh,
O gură s-a aplecat să bea apă din noapte…
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul
ca pe-o ademenire…
Şi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape…