Nicolae Gâlmeanu este, la ora actuală, unul dintre puținii poeți buzoieni vizibili la scară națională. Mai mult, el este îndreptățit, prin profesia sa de-o viață, să se considere deasupra legitimației de scriitor, fiind profesionist prin natura calificării sale. Am o stimă deosebită pentru acest scriitor cu vână sălbatică, în esența cuvintelor, și cu educație academică, în rostuirea acestora. Un intelectual de talia sa nu poate fi marginalizat. Acum, când Nicolae Gâlmeanu a împlinit 70 de ani, nu-mi rămâne decât să mă bucur inclusiv de faptul că am avut dreptate, pariind, încă de acum vreo trei decenii, pe carierea sa scriitoricească impecabilă.
Pentru cei care încă nu-i cunosc activitatea literară, reproduc un pasaj din prezentarea de pe site-ul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, filială de care aparține încă un scriitor buzoian de valoare, criticul și prozatorul Gheorghe Postelnicu, o filială din care, în urmă cu mai mulți ani, au făcut parte și alți scriitori buzoieni de valoare, regretații Corneliu Ștefan, Gheorghe Andrei și Ion Stanciu. „Nicolae GÂLMEANU, n. 9 august 1946, sat Scărișoara, loc. Cislău, jud. Buzău. Poet, prozator. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București. Profesor de limba română la școala din Buda, apoi la Scărișoara și Cislău, unde devine director. Este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Publică în revistele Viața românească, Albina, Contemporanul, Luceafărul. Este prezent în culegerile «Caietul debutanților» (cu un ciclu de poeme «Cum trec prin lume» – 1975), «Caietul patriei. Antologie» (1986), cât și în plachetele apărute la Buzău «Pământ românesc» (1982). Este prezent, de,asemenea, în antologia «Poezia română religioasă. De la Ion Pillat până azi» (vol.II). Activează în cadrul cenaclurilor literare «N. Tăutu»- Cislău, «Al. Odobescu» – Nehoiu, «V. Voiculescu» – Buzău, fiind unul dintre fondatori. Debutează cu poezie în ziarul Viața Buzăului în 1969. Debut editorial târziu, la treizeci de ani după debutul absolut, cu volumul de versuri «Complotul vămilo», Editura Vauclusse Provencer, 1996. Poeme traduse în limba germană, franceză și engleză. Premii literare: laureat al Festivalului de poezie de la Râmnicu Sărat. OPERA: Versuri: Complotul vămilor (1996); Proiect de cruce (1998); Alarmă în Christale (1999); Dumnezeu din gerunziu (2001); Cenzură și canon (2003); Mirele pietrei (2006); Cămașa lui Lot (2007); Plângea Iisus (2009); Golgota Akasha (2011); Proză: Zodia fluturilor, roman (2002); Schimbarea la față, nuvele (2004); Egreta de pe malul celălalt, roman (2005); Atent(at) la tentații (2009); Sfeștanie la o casă de intoleranță (2014). REFERINȚE CRITICE: Aurel Sasu, Dicționarul Biografic al Literaturii Române, Ed. Paralela 45, 2006; Valeria Manta Tăicuțu, Marin Ifrim, Gheorghe Postelnicu”.
Acestea fiind spuse, îi urez bunului meu coleg și prieten viață lungă, cărți multe și sănătate fără doctori (literari) în jurul acesteia.
Din volumul „Contorsiuni” apărut cu o lună în urmă
Trauma literei
Stau în întunericul magic şi caut probe de adevăr,
şi el se uită la mine unde mă duc, ca o pasăre
polenizată de rouă, raza mângâie umerii de cer şi de
ceară, poposit în racla creaţiei unde nu se vede decât
aceeaşi culoare spirituală, râde Dumnezeu atunci când râd,
plânge Dumnezeu atunci când plâng, lacrimă sunt, zare şi
zoaie sunt, şi uitare, nu e nicio noutate de mişcare în
circuitul pietrei în natură, şi îmi dezleg nodurile atomice
după altă statistică, mi s-au înfipt rădăcinile
literei în umbra ecoului, în urma ecoului calc dinainte
să las urme urmelor, şi nu mai aud nimic, nu sunt
decât o nesimţire etherică, sunt sărac de arome
canonice şi dau vina pe groapa în care mă afund.
Tămăduitorul
Nu sunt bolnav, nu caut prosoape albe, să mă şterg
cu viaţa pe mâini, ori farmacii cu morga în spate, sunt sărac
de branule, n-am plâns pe la porţi de spitale după ambulanţe
sterile, nu mi-am schimbat niciodată sângele că ar fi murdar,
şi nu l-am vomat, fiindu-mi scârbă de propriul meu sânge în
care pescuiam peşti apostolici, vai, omule, am visat că eram
mort şi mi-am văzut lacrimile picturii cum îmi curg pe obraji,
şi nu m-am temut că sunt mort, văzând atâţia pictori bolnavi
şi atâtea picturi care plâng, cearcănele mele obosite erau
spânzurate de ochi, cântecele mele noduri spânzurau
de alte cearcăne şi nu mă dureau, văzând spaima Dumnezeului
fără să poată face nimic, nu ţi-am cerut decât boala
de a fi bolnav pentru ceilalţi, mutule, glăsuitorule.
Eu sunt strada
Eu sunt strada şi nu mă ia nimeni în seamă că sunt
strada, vând fluiere stradale pe trotuar, cântând revolte
şi resemnări populare, sunt un patrimoniu al spaţiului
public, ştergând găinaţul din colţul gurii terestre, izvorăsc
sloganuri şi pamflete, înseamnă că a început să mă bâzâie
muştele, deşi fug viu dintr-un sicriu incomod, de care
toată circulaţia rutieră se sperie, că, dintre toţi viii
unui posibil naufragiu, eu sunt singurul mort revoltat,
casc gura ca un peşte, pe mal, vinovat în faţa pescarului
că sunt peşte şi că el e pescar, şi mă sărută, strivindu-şi
ochii de ochii mei, văzându-mă prin igliţa existenţei, în
revoluţia pulberii văd doar ouă clocite, iar însângerarea
mea e doar o statistică, mortăciunea de om încondeiat
mă încremeneşte cum plâng morţii în pumni, rozând
rădăcinile străzilor dintre morminte, oprind circulaţia vieţaşilor.