Miercuri, s-a stins din viață un titan al teatrului românesc: maestrul Radu Beligan. Știam că este suferind, că afecțiunile pe care le avea nu îi dădeau pace de mai mult timp. Și, totuși, urca pe scenă. O făcea din marea lui dragoste pentru teatru, pentru publicul care, nu de puține ori îl chemase la rampă și-l aplaudase îndelung, pentru scena pe care o slujise cu credință, dedicându-i diferite roluri din dramaturgia românească și universală. De miercuri însă, maestrul Radu Beligan ne-a părăsit fizic. Căci, în memoria noastră, personalitatea marelui actor, configurată prin atâtea și atâtea personaje, va dăinui veșnic. A urcat în ceruri să facă echipă cu Vraca și Constantin Tănase, cu Birlic și Alexandru Giugaru, cu Ciubotărașu și Amza Pellea, cu Albulescu și Ștefan Bănica, cu Dem Rădulescu și Irina Petrescu, cu câți și mai câți slujitori de elită ai teatrului românesc.
Ca unul care l-a cunoscut personal pe maestru, vreau să vă spun că, în ciuda personalității sale uriașe, a actorului care părea că se identifică permanent cu personajele pe care le interpretează, făcându-l deci greu de abordat, în realitatea de zi cu zi, Radu Beligan era un om cald, prietenos, apropiat de oameni.
În urmă cu mai mulți ani, prin 1983-1984, la o deplasare a Teatrului Național la Buzău, în pauza dintre cele două spectacole, am avut prilejul să-i iau un interviu, care a fost publicat în Suplimentul ziarului VIAȚA BUZĂULUI. Deși, inițial, marele actor mă refuzase politicos, spunându-mi că dânsul nu acordă interviuri, nu știu prin ce miracol a revenit, invitându-mă în cabina lui. Așa s-a născut un interviu destul de interesant, în care Beligan mi-a vorbit despre începuturile sale în teatru și compania sa particulară, despre roluri, piese și, nu în ultimul rând, despre public. Un public pe care îl iubea, inclusiv pe cel de la Buzău, pe care îl considera „un bun cunoscător al teatrului“.
La finalul celui de-al doilea spectacol, cred că undeva aproape de orele 23,00, l-am văzut pe maestru ieșind din sală odată cu spectatorii, înconjurat de câțiva buzoieni, mai mult ca sigur niște cunoștințe, prieteni sau chiar rude. M-a zărit și mi-a făcut semn cu mâna, spunându-mi cu voce tare „Salut, directore! Să-mi trimiți șpaltul să-l văd“. Era vorba despre textul interviului, cules cu semne tipografice, înainte de publicare. Mi-am ținut promisiunea și m-a bucurat faptul că maestrul n-a avut deloc observații la cele scrise.
Miercuri, la auzul știrii referitoare la moartea maestrului, am căutat în arhiva mea interviul cu Radu Beligan. Din păcate nu l-am găsit, așa că m-am gândit să rememorez în câteva cuvinte personalitatea marelui actor, a omului iubit nu numai de publicul de teatru, ci chiar de o țară întreagă. Adio, maestre Radu Beligan! Pentru dumneata, aplauzele noastre vor fi întotdeauna insuficiente…