La sfârşitul săptămânii trecute, în Garnizoana Buzău s-a derulat un proiect inedit în cadrul căruia 13 „civili“ au avut ocazia să îmbrace pentru 24 de ore uniforma militară şi să experimenteze regimul de viaţă cazon, cu toate rigorile sale, inclusiv programul de instrucţie pe care îl parcurge obligatoriu fiecare militar, fie că era vorba de militari în termen, fie de militari profesionişti. Bineînţeles, totul s-a desfăşurat pe „repede înainte”, însă, chiar şi aşa, pentru participanţii care nu erau deloc familiarizaţi cu disciplina cazonă şi mărşăluitul în bocanci, experienţa nu a fost chiar floare la ureche.
Proiectul a fost organizat de către Divizia 2 Infanterie „Getica“, având ca scop, în primul rând, promovarea profesiei de militar în rândul tinerilor din anii terminali de liceu care se gândesc să urmeze o astfel de profesie. Totodată, în trupa de recruţi au fost cooptaţi şi câţiva jurnalişti care, pentru 24 de ore, au căpătat statutul de soldat, cu hainele civile închise la magazie, respectând întocmai programul de masă, instrucţie şi odihnă şi deprinzând noţiunile de bază ale mânuirii armei. Am avut, astfel, ocazia de a trăi pe viu una din cele 365 de zile sau aproape 500, înainte de decembrie 1989, pe care foştii recruţi le numărau în ordine inversă atunci când îşi contabilizau AMR-ul („au mai ramas”) şi, totodată o experienţă de care personal m-am ferit până la momentul în care armata nu a mai fost obligatorie.
Haine noi din cap până-n picioare
Mânat, pe de-o parte, de dorinţa documentării pentru reportajul de faţă şi pe de altă parte de curiozitatea de a vedea ce am pierdut sau ce n-am pierdut pentru că n-am făcut armata, mi-am făcut joi bagajele, înlocuind valiza din lemn cu un rucsac, am mai intrat o dată pe Facebook, să nu cumva să îi simt lipsa până a doua zi, şi am pornit spre locul de adunare, grăbindu-mă să nu întârzii, pentru că în armată se pune mare preţ pe punctualitate. Aşa cum se întâlneau recruţii în gară şi îşi ciocneau valizele pe peron, noi ne-am întâlnit în faţa comandamentului Diviziei 2 Infanterie „Getica“, unde locotenent colonelul Toni Ene şi maistrul militar Iulian Cadulencu, cei care au iniţiat acest proiect şi au răspuns implicit pentru lotul de recruţi, ne-au urat „Armată uşoară“ şi ne-au învitat să ne urcăm în microbuzul ce avea să ne ducă la unitate. Am aflat apoi că vom face armata la genişti, unitatea aleasă fiind Batalionul 3 Geniu de la Mărăcineni. Acesta ar fi fost un mare avantaj pentru un recrut din Buzău, pentru că era mare lucru să faci armata la doi paşi de casă şi nu la vreo unitate pe undeva pe unde „se agaţă harta-n cui“.
„Lasă vorba în formaţie!”
Odată intrat pe poarta unităţii pe care mai intrasem în nenumărate rânduri în calitate de jurnalist, am avut de această dată un sentiment ciudat atunci când ni s-a ordonat direct „alinierea“, iar bagajele ne-au fost luate la control. Nu era vorba de o procedură exagerată de securitate, ci de semnalul că din acel moment începea viaţa de militar. Controlul bagajelor recruţilor era obligatoriu, aşa că s-a procedat la fel şi în cazul nostru, după care am fost conduşi în curtea unităţii, unde am făcut cunoştinţă cu colonelul Gruia Necoară, comandantul batalionului şi cu ceilalţi ofiţeri din personalul unităţii. După momentul ceva mai protocolar al prezentărilor, tonul de adresare devine ceva mai ferm. Suntem anunţaţi că vom fi împărţiţi pe două grupe, ceea ce se şi întâmplă în momentul următor, fiecare grupă fiind dată în seama unui sergent-major, de ordinele căruia urma să ascultăm până la „liberare“.
Ne îndreptăm apoi spre infirmerie pentru controlul medical, iar tentativele de socializare sunt retezate cu ordinul ferm „lasă vorba în formaţie“. Lucrurile se complică şi mai tare în momentul în care câţiva recruţi se retrag la locul pentru fumat şi îşi aprind căte o ţigară, după primul fum atrăgându-le atenţia că nu le-a dat nimeni permisiunea să fumeze, ordonându-li-se să stingă ţigările şi să treacă în formaţie.
Primul sfat pe care îl primim de la comandanţii de grupă este să reţinem locul pe care îl ocupăm în formaţie şi să îi ţinem minte pe colegii care sunt în faţa, în spatele, în stânga sau în dreapta noastră. Pare destul de simplu, însă în momentul în care ne-am văzut echipaţi în uniforme, a fost destul de dificil să ne recunoaştem unii pe ceilalţi, toţi fiind îmbrăcaţi la fel.
Urcăm apoi, aliniaţi, la dormitor, unde ne sunt repartizate paturile, fără a se ţine seama de preferinţele fiecăruia. După paturi, ni se distribuie echipamentul, constând în bocanci, cămaşă, pantaloni, veston, beretă, centură şi eşarfă, înclusiv izmene şi papuci. Pe lângă acestea, fiecare primeşte o perie pentru bocanci, periuţă de dinţi, săpun, lamă de ras, pastă de ras şi pastă de dinţi. Absolut tot ce ţine de viaţa civilă trebuie lăsat la magazie, pentru că atâta timp cât eşti soldat, „armata de îmbracă, te încalţă şi îţi dă tot ce ai nevoie”. Nu avem prea mult timp să ne admirăm uniformele noi, pentru că se ordonă „echiparea“, iar pentru aceasta avem la dispoziţie mai puţin de 10 minute. Pentru cineva obişnuit să tragă pe el un tricou şi o pereche de blugi, timpul pare suficient, dar atunci când trebuie să te echipezi respectând un anumit tipic, şi când îşi dai seama că nu prea te încap pantalonii ori că mânecile vestonului îţi atârnă până aproape de genunchi, echiparea devine o cursă contra-cronometru. Altă dată se făcea „la băţul de chibrit“, dar nouă ni s-a lăsat la dispoziţie ceva mai mult timp.
Odată echipaţi, hainele civile sunt duse la magazie şi acolo vor rămâne până la liberare, iar nouă ni se ordonă alinierea în curte pentru prima inspecţie. Am aflat cu această ocazie că pantalonii trebuie bine băgaţi în bocanci, vestonul, indiferent cât e de cald, trebuie încheiat până sus, cu gulerul îndoit, mânecile bine strânse, iar bereta trebuie să fie „cu stema deasupra ochiului stâng“. După câteva retuşuri, ţinutele sunt regulamentare şi putem trece la următoarea etapă.
Alergarea după masa de seară
Urmează apoi un instructaj despre modul de adresare către superiori, după care, deşi nu am învăţat să stăm bine în bocanci, suntem anunţaţi că urmează să ne primim armele. Emoţiile sunt mari, mai ales că asta urmează să se întâmple în cadrul unei ceremonii festive, de faţă cu comandantul şi cu toţi militarii unităţii. Obişnuit ca la astfel de festivităţi să mă aflu „de partea cealaltă“, am simţit un oarecare nod în gât când am realizat că de această dată s-a schimbat rolul. După câteva exerciţii de mers în cadenţă, ne deplasăm pe platoul unităţii, unde militarii adevăraţi erau deja aliniaţi în formaţie, iar noi trebuia să ne aliniem în mijlocul lor. Sentimentul a fost unul straniu, mai ales că simţeam toţi ochii aţintiţi asupra noastră şi eram conştienţi că orice pas făcut greşit ar fi aras imediat atenţia celor care „au armata în sânge“. Festivitatea nu are nimic regizat, totul este real, se intonează imnul, este adus drapelul unităţii, iar totul este luat foarte în serios. Pe rând, ni se strigă numele şi trebuie să ieşim din formaţie şi să ne deplasăm pentru a primi arma, comandantul de grupă instruindu-ne ca în acel moment fiecare să rostească „Servesc patria!“. Zis şi făcut, în câteva minute avem toţi armele la picior, prilej excelent pentru o rundă de exerciţii pentru a învăţa cum trebuie ţinută arma corect la piept şi la picior.
Urmează câteva serii de comenzi „la stânga“, „la dreapta,“ „drepţi“ etc., până când toată lumea bagă la cap cum stă treaba cu răsucirea pe călcâi şi pe vârf şi cu arma care trebuie ţinută astfel încât să fie în linie cu vârful bocancului drept. Că tot a venit vorba de bocanci, aceştia, fiind noi, încep să roadă gleznele şi gambele, aşa că e de înţeles de ce întoarcerile la stânga şi la dreapta au ieşit ca la carte abia după exerciţii îndelungate, după ce au început „să se înmoaie“ bocancii.
Până la masa de seară am înţeles că totul se face doar la ordin şi fiecare acţiune are alocat un interval de timp în care trebuie să te încadrezi. La masă am mers doar când am primit ordin, deplasarea s-a făcut în formaţie, şi chiar spălatul pe mâine a fost „executat“ în ordine, pe grupe de câte doi. Bineînţeles că şi masa a fost servită într-un interval limitat de timp, aşa că nu prea a fost timp de socializare între două îmbucături.
Surprizele serii încă nu se terminaseră, aşa că, după masa de seară, am fost anunţaţi că vom învăţa o nouă comandă. Aceasta sună „la stânga, pas alergător, marş!“, vorbe la auzul cărora trebuie să te întorci spre stânga,
să-ţi îndoi braţele ca pentru fugă, iar când se rosteşte comanda „marş„, se începe alergarea. Aşa că după o masa copioasă nimic nu a fost mai sănătos decât o alergare în bocanci prin curtea unităţii, alergare care s-a prelungit până când toţi cei din pluton au înţeles cum trebuie executată corect comanda.
Nici programul de seară nu a fost unul de voie, totul desfăşurându-se după reguli stricte şi sub supravegherea superiorilor. Astfel, după ceremonia coborârii drapelului, a urmat momentul curăţării bocancilor, acţiune executată în formaţie de careu, iar periile pe bocanci fiind puse numai la comandă.
La dormitor, dezechiparea s-a făcut tot la comandă, iar uniformele au trebuit împăturite într-un anume fel şi aşezate într-o anumită ordine la capul patului. Chiar şi aşternutul a fost pregătit pentru somn tot după nişte reguli, iar deplasarea la spălator
s-a făcut pe grupe, cu prosopul şi săpunul în mâna stângă şi periuţa şi pasta de dinţi în mâna dreaptă.
Stingerea s-a dat cu goarna, la uşa dormitorului, la o oră la care, în oraş abia începea viaţa de noapte.
Test de anduranţă în poligon
A doua zi, deşteptarea s-a dat la ora 6.30, primul ordin al zilei fiind ca, în 10 minute, toată lumea să fie echipată şi gata de înviorare. Am învăţat cu această ocazie de ce în seara precedentă ni se ceruse să încheiem nasturii cămăşii înainte de a o împacheta, echiparea cu acest accesoriu fiind astfel mai rapidă dimineaţă, nefiind necesară o nouă operaţiune de încheiere a nasturilor. Oricum, odată ieşiţi pe platou şi aliniaţi în formaţie pentru înviorare, mi-am dat seama că efortul echipării cu cămaşa a fost inutil, pentru că înainte de începerea exerciţiilor, s-a primit comanda „la bustul gol“. După o serie de exerciţii în răcoarea dimineţii şi câteva ture de alergare prin curte, am fost anunţaţi că ziua ne-o vom petrece în poligonul de instrucţie, dar mai întâi trebuie să ne pregătim pentru apelul de dimineaţă. Mai întâi, însă, patul trebuia făcut cu cearşaful bine întins „să sară banul pe el“, pătura bine aranjată şi efectele personale aranjate într-o ordine anume la capul patului şi sub pat.
Odată aliniaţi în formaţie pentru apelul de dimineaţă, am simţit o uşoară agitaţie în rândul comandanţilor de grupă şi comandantului de pluton, iar motivul l-am aflat curând. Urma să vină în inspecţie generalul de brigadă dr. Mihai Tofan, locţiitorul comandantului Diviziei 2 Infanterie „Getica“, iar totul trebuia să iasă ca la carte. Minute bune am repetat poziţia de drepţi cu arma la piept şi onorul, întrucât generalul Tofan sosea special pentru a trece în revistă plutonul de recruţi. Deja, la nici 24 de ore de armată, ajungeam să dăm onorul unui general, o nouă dovadă că lucrurile erau luate foarte în serios. Inspecţia s-a încheiat cu bine, la final generalul Mihai Tofan promiţând că ne vom vedea şi în poligon, la şedinţa de tragere.
Echipaţi ceva mai bine decât în seara precedentă, cu mască de gaze, lopată, baionetă şi un port cu încărcătoare, pierdusem puţin din mobilitate însă am recăpătat-o după o nouă serie de exerciţii, deplasându-ne inclusiv la micul dejun în pas alergător.
A urmat apoi îmbarcarea în camionul care trebuia să ne ducă la poligon, îmbarcare ce se face, de asemenea după o anumită regulă, respectând anumiţi paşi. Nici pe băncile din camion nu se stă oricum, ci în ordinea poziţiilor din grupă, şi cu arma ţinută cu ţeava în jos, sprijinită de podea.
În poligon, am parcurs pe repede înainte cam toate etapele de instrucţie pe care le parcurgea un militar pe perioada stagiului, exersând timp de o oră salutul, poziţia de drepţi, întoarcerile, făcând cunoştinţă cu tehnica din dotare şi deprinzând noţiuni de bază pentru orientarea în teren cu busola şi binoclul.
Proba de foc a constituit-o însă instrucţia cu masca de gaze şi completul de protecţie NBC (nuclear, biologic, chimic). Am aflat cu această ocazie de ce toţi care au trecut prin armată nu îşi aduc aminte cu mare plăcere de acestă etapă a instrucţiei. Deşi într-o situaţie reală poate salva viaţa, masca de gaze este un accesoriu deloc comod, mai ales în cazul în care purtătorul este nevoit să facă şi efort. Iar un militar pe câmpul de luptă, în situaţia unui atac cu gaze, face foarte mult efort. La scurt timp după echiparea cu masca de gaze transpiraţia curge şiroaie pe faţă, vaporii propriei respiraţii aburesc vizoarele dacă masca nu e foarte bine strânsă, iar orientarea devine din ce în ce mai dificilă. În plus, trebuie să ai şi mare grijă ca bereta să nu alunece de pe creştetul capului. După instructajul de rigoare, toată lumea a primit ordinul de a-şi pune măştile pe figură şi a executa câteva genoflexiuni şi câteva ture de alergare. A fost apoi pus în scenă şi scenariul unui atac nuclear, aşa că purtarea echipamentului de protecţie a devenit imperios necesară. Acesta este un combinezon din material cauciucat, care se îmbracă peste uniformă, fiind în prealabil necesară scoaterea centurii pe care se află baioneta, lopata şi geanta cu încărcătoare, pentru ca aceasta să fie prinsă peste costum, iar accesoriile respective la îndemână. Imediat ce este îmbrăcat, costumul se transformă într-o adevărată saună la purtător, accesoriul ce trebuie asortat obligatoriu la acest costum fiind masca de gaze. Astfel echipaţi, am dat câteva ture în pas alergător printr-un nor de fum şi apoi prin jurul poligonului, după care am făcut şi o poză de grup în care nimeni nu va fi capabil să se recunoască vreodată.
Odată încheiată instrucţia NBC, s-a trecut la aprofundarea cunoştiinţelor despre explozibili şi a modului de acţiune în cazul detonărilor controlate. Cu această ocazie, în poligon au bubuit şi câteva explozii reale, pentru ca teoria să fie demonstrată cu exemple practice, geniştii aruncând în aer mai multe bucăţi din lemn, metal şi stâlpi din beton.
Partea cea mai plăcută şi cea mai aşteptată din tot acest stagiu de 24 de ore a fost şedinţa de tragere, în cadrul căreia pistoalele mitralieră au fost folosite şi în alt scop în afară de acela de a fi purtate la picior sau de a fi ţinute la piept în poziţia de drepţi.
Mai întâi, pentru a putea trage cu muniţie reală, a fost nevoie să cunoaştem cât mai bine arma, aşa că unul dintre ofiţerii instructori ne-a arătat cum se demontează şi se reasamblează Kalasnikovul. Astfel, pentru prima dată am desfăcut piesă cu piesă o astfel de armă, şi apoi, tot piesă cu piesă, am montat-o la loc. Entuziasmul mi-a fost tăiat însă în momentul în care am aflat că un militar profesionist trebuie să poată face manevrele respective legat la ochi. O altă etapă importantă a fost cea a instructajului privind precizia tragerii, urmată apoi de instructajul dinaintea şedinţei de tragere propriu-zise.
Echipaţi cu căşti de oţel şi veste antiglonţ, am luat apoi la ochi ţintele, focurile de armă răsunând în poligon mai bine de o oră.
După ce am trecut cu bine de aceste etape, ne-am simţit deja priviţi cu alţi ochi, mai ales că începusem să deprindem un anumit automatism la auzul comenzilor, iar comandanţii de grupă nu mai erau nevoiţi să explice de fiecare dată ce trebuie făcut.
După masa de prânz servită în regim de campanie, în poligon, ne-am întors la unitate, mulţi cu ochii pe ceas pentru a vedea care mai e AMR-ul.
Aici, păstrând aceeaşi disciplină, s-a predat armamentul şi restul echipamentelor, după care hainele civile au fost eliberate din magazie, luând locul uniformelor. Oboseala acumulată pe parcursul zilei a început să se facă simţită abia după ce am ieşit pe poarta unităţii şi am revenit în oraş, odată ajuns acasă aterizând direct în patul lăsat în dezordine din ziua precedentă, cu cearşaful şifonat şi cu pătura atârnând asimetric pe una dintre margini.