„Mulţi, dacă închid ochii şi ascultă, nu îşi dau seama că nu mai este Cristi”, îmi spune sâmbătă înainte de concert liderul trupei Iris, Nelu Dumitrescu. La câteva ore aveam să constat alături de cei peste 300 de spectatori că bateristul nu avea deloc dreptate.
„Mulţi, dacă închid ochii şi ascultă, nu îşi dau seama că nu mai este Cristi”, îmi spune sâmbătă înainte de concert liderul trupei Iris, Nelu Dumitrescu. La câteva ore aveam să constat alături de cei peste 300 de spectatori că bateristul nu avea deloc dreptate.
Mai sunt mai bine de patru ore până la începerea concertului Iris la Buzău şi în No Limit se fac ultimile pregătiri pentru prima reprezentaţie de acasă a buzoianului Toni Şeicărescu în calitate de vocalist al celebrei trupe. Undeva pe fotoliile de pluş roşu, membrii formaţiei stau întinşi şi moţăie, aşteptând ca băieţii de la sunet să instaleze mixerul şi să tragă firele pentru a începe repetiţiile. Nelu Dumitrescu, omul care a făcut parte dintre fondatorii trupei, acceptă să îmi spună două vorbe despre cum e Irisul fără Minculescu.
Ca acasă !
La vreo jumătate de oră îşi face apariţia şi Toni Şeicărescu. Atitudinea buzoianului se potriveşte perfect cu cea a celorlaţi membri, vizibil obosiţi după concertul pe care l-au avut vineri la Constanţa. Spre deosebire de Nelu Dumitrescu, Toni, uşor arogant, refuză să vorbească înainte de concert.
Puţin peste ora 22.00, clubul este plin şi toată lumea este curioasă cum sună piesele Iris pe o nouă voce. Distingi cu uşurinţă în sală generaţii diferite de spectatori: de la puşti care văd pentru prima dată trupa, la buzoieni care au crescut pe piesele Iris şi până la cei alături de care Toni Şeicărescu şi-a trăit adolescenţa la Buzău. La primele piese, reacţia publicului lipseşte. Cu excepţia unei fete care dansează de zor în partea dreaptă a scenei, de parcă ar fi plătită pentru asta, toţi încearcă să compare în minte vocea lui Şeicărescu cu cea a lui Minculescu. Nu e nevoie să fi absolvit Conservatorul să îţi dai seama că buzoianul este mult peste legendarul Minculescu. Cântă corect, are voce puternică, iar prestaţia lui îmi aduce aminte de un comentariu de pe Facebook al unui cititor: „În sfârşit, o trupă ca Iris a găsit vocea pe care o merita”. E clar că Toni Şeicărescu nu merită să facă backing vocals într-o trupă de pop-rock precum Direcţia 5, dar are nevoie de piese noi pentru a se bucura de succesul care i se cuvine. Din păcate, piese precum „Baby” nu pot suna la fel, chiar dacă sunt cântate poate mai bine, în timp ce altele („Strada ta”, „Lună plină”) se aud mai bine.
La finalul concertului, trupa nu îndrăzneşte să cânte „Floare de Iris”. Este păstrat însă obiceiul lui Minculescu de a încheia cu o piesă a inegalabilului Freddie Mercury, iar de data asta Irisul merge, aşa cum era de aşteptat, pe „The Show Must Go On”. Trupa este chemată la bis, publicul strigă numele lui Toni, făcându-l să se simtă cu adevărat acasă. Concertul a fost un succes, iar la coborârea de pe scenă buzoianul este luat pe sus de foşti colegi de generaţie, care îl îmbrăţişează şi îl felicită.
Nelu Dumitrescu: „Cristi Minculescu a devenit cunoscut la Iris. Eu l-am crescut pe acest băiat”
„Este foarte greu când pleacă un om lângă care ai trăit atâţia ani de zile, dar după o lună şi ceva de cântat cu Toni ne simţim foarte bine. Multă lume, dacă închide ochii şi ascultă piesele, nu îşi dă seama că nu mai este Cristi. Trupa a pornit pe un alt drum. Suntem mai proaspeţi acum. Eram puţin prăfuiţi şi cu Toni am căpătat din nou cheful de a cânta. Am tras patru piese noi. De luni începem să mixăm la ele. Nu au încă titluri. Săptămâna viitoare vrem să fim gata să le dăm drumul pe radio.
Irisul merge mai departe şi fără Cristi Minculescu. El a devenit cunoscut la Iris. Eu l-am crescut pe acest băiat, a făcut ce i-am spus, a fost plătit de mine aşa cum e plătită de mine toată trupa, compoziţiile au fost făcute de noi… Pur şi simplu el a cântat. Irisul poate cânta şi cu alt solist vocal. Toni îşi face foarte bine treaba”.
Toni Şeicărescu: „Concertul ăsta a fost cel mai de suflet pentru mine”
„E pentru prima dată când cântăm aproximativ două ore în faţa unui public. A fost un concert foarte greu pentru mine, pentru că a trebuit să mă integrez repede. Îmi plăcea Irisul din tinereţe. Erau mai multe piese, „Noaptea”, „Strada ta”, „Trenul fără naş” şi, uite că după atâţia ani, am ajuns să le cânt. E o chestie cu final neaşteptat. Piesele sunt foarte bine primite de public, pentru că reprezintă istorie. Este o nostalgie deosebită. E magnific ce se întâmplă la fiecare concert şi meritul meu este prea mic. Sper să pot să îmi pun şi eu amprenta asupra a ceea ce se întâmplă la Iris.
Concertul acesta de la Buzău a fost cel mai de suflet de până acum. Pregătirea mea a fost maximă. Cel mai greu a fost concertul de la Călan, primul adică, unde a trebuit să sparg bariera psihologică care mă ţinea în spatele formaţiei. Am trecut cu bine şi nu s-a întâmplat ca la vreun concert publicul să fie nemulţumit. Mulţi spectatori vin din curiozitate şi nu din convingere, pentru că într-adevăr Cristi a fost un solist extraordinar. Vom lucra la un nou disc. Avem patru piese care par foarte bune”.
{vsig}articole/2012/10/30/iris{/vsig}