Nicolae Cabel s-a născut în 1943 la Buzău. A absolvit secția de Regie Film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale (IATC) din București în 1970,
la fosta clasă a regretatului regizor Victor Iliu. Nicolae Cabel a fost regizor de film la Studioul Al. Sahia, unde a realizat, peste 100 de filme documentare, precum „Pământul, ca un dar frumos”, „Caii de dimineață”, ,,Curaj pentru fiecare zi”, „Muzeul Satului”, „O inimă în patru
anotimpuri” etc. Buzoianul este membru UCIN, participând în multe comisii și jurii la festivaluri de film, fiind cadru didactic și primind numeroase premii. Lucrează pentru Trustul Intact, fiind director creație la Antena 3. Nicolae Cabel a publicat până acum „Somnul pe râu” (proză), 1978, „Victor Iliu” (monografie), 1996, „O cometă în cușcă” (poeme), 1996, proză și versuri în 5 antologii, ultima carte publicată fiind „Lăstun, sub strigătul frunzei”.
Marin Ifrim: Stimate domnule Nicolae Cabel, cred că e firesc să începem acest dialog cu o scurtă evocare din anii copilăriei dumneavoastră. După câteva decenii de la absolvirea claselor gimnaziale, ați pus o placă memorială la intrarea în școala în care ați învățat în acei ani. Ce semnificație are acest gest rar întâlnit mai ales în aceste vremuri grăbite?
Nicolae Cabel: Copilăria… Imagini fragmentate, primele „înregistrate” pe strada Numa Pompiliu din Arad, stradă pavată cu dreptunghiuri gălbui, foarte dure… Dar și în grădina casei de pe Luminii 9 (Buzău, sic!), în brațele bunicului al cărui nume l-am primit la botez… Apoi revenirea, după 4 ani, în primăvara lui 1950, în orașul natal… Tatăl meu se întorcea în garnizoana buzoiană… Într-un vagon de marfă însoțeam amândoi cele câteva mobile/lucruri ale familiei… Mama se îndrepta tot spre Buzău, cu un tren de persoane, însoțită de fratele meu, Mihai, ce încă nu împlinise 4 ani… Apoi, o grădiniță pe strada Victoriei, în vecinătatea școlii elementare nr.3 (băieți) la care urma să fiu înscris în toamna aceluiași an… (școala devenea mixtă atunci când treceam în a șaptea)…
Impresii, vizualizare estompată, într-un joc al evanescenței… Tocmai de aceea înscriu, sub semnul unei oneste datorii morale, montarea acelei plăci memoriale la 1 iulie 2012. Pe ea, două nume, al învățătorului întru Abecedar și al profesoarei care m-a „luminat” în a descifra/iubi „articulațiile” cele mai intime ale Limbii Române… Mă bucur de a fi trăit și „iluminarea” rostului unei alte plăci de amintire, astfel că, în numele promoției hasdeene din 1961, am montat o alta în curtea interioară a Colegiului Național „B.P.Hasdeu”. Era 20 octombrie 2012… Apoi, așa cum se știe, în 26 octombrie, același an, o alta la Hotel Coroana, sediu în anii ‘50/ ‘60 al Casei de Cultură… Într-una din camere, atunci – Cenaclul „Al. Sahia”… Din
respect pentru adolescentul din acel deceniu, modelat spiritual de către cenacliștii de odinioară, am pus amintirile sub legatul altui dreptunghi de marmură… și, dintr-un sentiment în care se-ngemănează respectul cu venerația, la București și la Săliște (Mărginimea Sibiului) am încredințat amintirii, în 11 septembrie 2009 și 27 septembrie 2010, alte două plăci pentru irepetabilul cineast și profesor, VICTOR ILIU… După cum, la marcarea Centenarului nașterii acestuia am determinat/contribuit la/și pentru dezvelirea unui bust și am asigurat „baterea” unei medalii omagiale, editînd/tipărind un volum cu mărturii ale foștilor studenți și camarazi al căror mentor a fost…
Așadar, alte semnificații, atâtea câte există, rămîn a fi descifrate de fiecare dintre aceia care pot și vor a cîntări asemenea gesturi… Eu, cum spunea Brâncuși, eram dator a le „pune cu operă”…
M.I.: Mai de parte, elev fiind, la Liceul „B.P. Hasdeu”, îmi închipui că, la absolvire, aveați limpede în minte ce carieră să urmați. În această privință, v-a sfătuit cineva din familie sau din școală?
N.C.:…Liceul… Nu chiar ca în Bacovia… Profesori exigenți, fiecare cu harul său pedagogic. … Memoria mea afectivă este încă vie. Pentru Traian Cristescu, Gheorghe Olaru, Maria Georgescu, Dumitru Păturescu, profesorul de Română ce îndruma colectivul… artistic al Liceului… serbările anuale, cu eleganță, găzduite în Sala de festivități a Liceului „Mihai Eminescu”… Recitam… Eu, cel puțin, în acele lungi minute, singur la rampă, simțeam „înrudirea” cu Labiș, cu Lermontov…
Tot în Liceu, concursuri/olimpiade școlare… Cu relevanță pentru mine, cele de Literatură Română… Nu treceam neobservat… Participam la faza finală, pe țară, după un Premiu II (două cărți, sic!) pe regiunea Ploiești… Cu una din ele „plonjam” într-o dragoste ce nu s-a stins – „Bătrînul și Marea”… Hemingway primise Nobelul pentru Literatură și „pătrundea” în România la începutul deceniului al șaselea, din secolul douăzeci al mileniului părăsit nu cu mult timp în urmă… (A doua zi după terminarea Examenului de maturitate am trecut pe la Liceu să văd listele… Apoi în Centru, la chioșcul din vecinătatea Palatului Comunal… Era o zi de joi, ziua „Gazetei Literare”… Pe o pagină, câteva rînduri-șrapnel… Pierdusem pe cineva drag… O armă de vînătoare se descărca absurd, sinucigaș, în Cuba, la Finca Vigia… Hemingway plecase de pe acest pământ…
Școală, studii… Sfaturile familiei, chiar ale foștilor profesori n-au contat prea mult… Nu sunt fatalist… Cineva de Sus m-a ajutat să fac slalom printre… nereușite și indecizii, printre oameni atenți cu și la mine… Unul, fost student la Regie Film, eliminat în octombrie 1956… Acum, în 1964, debuta eclatând în proză – Sorin Titel… Al doilea, coleg de grupă cu mine la Științe Juridice și funcționar eminent în Difuzarea de film… Istorie, istorie personală, nu?!…
M.I.: Tot în anii de liceu, ați descoperit legendarul Cenaclu literar „Al. Sahia”, în formula originală, ca să zic așa; un fel de „echipă de aur” – cum spune presa sportivă despre echipa națională de fotbal participantă la Campionatul Mondial. Știu ce înseamnă un cenaclu literar. Uneori influența sa e mai puternică decît cea a școlii. Dumneavoastră cum vedeți această chestiune?
N.C.: Cenaclul… Descoperit/îndrumat spre… cu și de către aceea care conducea Stația de Radioficare a orașului – Aurelia Eftimie… În clasa a IX-a, cu un alt coleg din clasa a X-a, Nicolae Ticea, am pătruns în acel modest Studio… Citeam diverse știri și alcătuiam minuscule emisiuni de poezie, stimulat de liliputana (ca format) colecție – „Cele mai frumoase poezii”… Rimbaud, Esenin, Li-Tai-Pe, Lermontov, Gheorghios Seferis, Anna Ahmatova, Pablo Neruda… Aurelia Eftimie, deci, mi-a deschis ușa Cenaclului „patronat” de către inginerul Gheorghe Ceaușu… Pentru mine, cel de atunci, o lecție fabuloasă… Descifram noțiuni de estetică, de prozodie, exersam în normele unui mod de gândire/analiză pe care mi le ofereau mai puțin școala… Raportul era unul de complementaritate „hrănitoare”… Învățam ce înseamnă a discerne, a susține cu argumente o opinie, mai ales când nu concorda cu aceea a colegilor de Cenaclu… În tot acest „travaliu”, asupră-mi, un mentor fabulos a fost și rămîne revista „Secolul XX” resurecționată atunci sub bagheta a doi mari cărturari: Mihnea Gheorghiu și Dan Hăulică… Despre acei ani,
despre camarazii/colegi există mărturii ale mele în cele cîteva fragmente publicate în Almanahul „Renașterea buzoiană”, fragmente dintr-un volum de evocări/confesiuni ce încă se alcătuiește treptat – „Timp de vrajă, timp de vrajbă”… Evoc aici doar două nume din Cenaclu – Constantin Nancu și Aurel Jipa… Al treilea, Dem Iliescu, a apărut mai tîrziu, cînd destinul „hotărâse” pentru mine alte drumuri… Acestuia din urmă îi mulțumesc, în primul rând, pentru lecția de DEMNITATE mie oferită.
VA URMA
COLEGII DIN PROMOȚIA 1961 AU ÎNTÂLNIREA ANUALĂ, SÂMBĂTĂ, 4 OCTOMBRIE A.C., ORA 10,30,LA COLEGIUL NAȚIONAL <B.P.HASDEU>…
Cu mulțumiri pentru participare, N.Cabel