„Am fost şocat văzând că la fabrica de vin de la Buzău, curtea se spăla cu o cisternă de vin”
„Am fost şocat văzând că la fabrica de vin de la Buzău, curtea se spăla cu o cisternă de vin”
Face parte din galeria marilor actori români, devenit memorabil cu rolurile din filme precum „Păcală”, „Un surâs în plină vară”, „Astă-seară dansăm în familie” sau „B.D”. Sebastian Papaiani a făcut parte însă şi din distribuţia primului spectacol regizat la Teatrul „G. Ciprian” („Omul cu mârţoaga”), iar săptămâna trecută a acceptat invitaţia de a participa la sărbătorirea a 15 ani de la primul gong la Buzău. „Plutonierul Căpşună”, ajuns la 76 de ani, a profitat de ocazie pentru a vorbi despre prietenia care l-a legat de fondatorul teatrului buzoian, Paul Ioachim, şi despre întâmplări savuroase de viaţă, unele petrecute chiar la Buzău.
Reporter: Cum aţi ajuns să jucaţi în primul spectacol al Teatrului „G. Ciprian”?
Sebastian Papaiani: Eram bun prieten cu Paul Ioachim, fiind colegi la Teatrul Giuleşti. El vroia să pună în scenă un spectacol, după o piesă de George Ciprian. Îmi amintesc că am repetat la ODEON. Până la urmă, Paul Ioachim a fost dat afară prin pensionare şi a dorit mult să conducă un teatru, aşa că a format o trupă destul de bună la el acasă, aici.
Rep.: Era ceva nou pentru dumneavoastră?
S.P.: Mi s-a oferit şansa de a lucra cu prieteni cu care nu jucasem niciodată. Se învăţa greu textul, pentru că aveam şi alte proiecte… Interesant era că Paul Ioachim reuşise să găsească sprijin din partea oraşului şi asta conta. Dacă mă credeţi, nici nu mai ştiu detalii financiare. Nu mai ştiu nici câţi bani am luat… Asta înseamnă că erau puţini, dacă nu mai ştiu (n.r.- râde). Îmi amintesc însă că îmi beam cafeaua undeva, aici, pe bulevard, pe un colţ şi mă simţeam foarte bine la Buzău. În schimb, ştiu că erau tot timpul probleme cu transportul de la Buzău la Bucureşti…
„Teatrul a schimbat faţa tristă a Buzăului”
Rep.: Publicul de la Buzău cum vi se părea?
S.P.: Un public cald. Am constatat însă, la un moment dat, o schimbare. După mai multe spectacole, am observat la aplauze că lumea din sală începuse să îşi schimbe ţinuta: erau rochii lungi, mărgele… Se schimbase faţa tristă şi neadecvată a publicului care căpăta respect faţă de actori. Lumea se schimba aici.
Rep.: Ce amintiri mai aveţi la Buzău, în afară de cele legate de teatru?
S.P.: De Buzău mă mai leagă prietenia cu Nino Anghel, un om care nu trebuia să moară aşa de repede. Îmi amintesc că m-a invitat odată la fabrica de vin de la Buzău. Am plecat cu el pe drum… era un om cu o burtică ce îl făcea să pară mereu sătul. Când am ajuns în curte, am fost întâmpinaţi de un miros puternic de vin şi am văzut o cisternă cu care se spăla curtea. Am întrebat ce este cu cisterna aia şi mi s-a spus că spală asfaltul din curte, cu vin. <Nu se poate? Cum, aruncaţi vinul?!> Atunci mi s-a explicat că aveau o cantitate anume ce trebuia vândută şi nu trebuia să depăşească. De aceea spălau curtea cu vin. Am rămas uimit. Erau butoaie din sticlă prin care puteai vedea broboane de struguri, deci vinul era unul bun. În clipa aia am spus: <Dacă nu spălaţi cu vin alb, ci cu vin roşu, aici era un abator al vinului!>”.
Rep.: Mircea Diaconu spune despre teatru că este o meserie care îmbătrâneşte enorm, pentru că te obligă să trăieşti alte vieţi. Dumneavoastră ce părere aveţi?
S.P.: Cred că teatrul, în esenţă, este o joacă. Îmi amintesc că într-un an, la mare, am rămas fascinat de o fetiţă de trei ani care se juca cu o păpuşă atât de real! O ţinea în braţe şi o certa: „Unde ai fost aseară? Fir-ai tu, să fii!”. M-a mirat atât de tare, că nu am putut să o deranjez, la cât era de reală.
Despre cenzură, cu zâmbetul pe buze
Rep.: Cât vă influenţa cenzura pe vremea comunismului?
S.P.: Ne descurcam… dar aveai tot felul de piedici. Nu aveai voie să spui „duduie”, „dumneavoastră”, nu aveai voie să ciocneşti paharul, pentru că tovarăşul nu apărea niciodată ciocnind… îmi amintesc că filmam cu Cotescu pentru „Mă întorc la tine”, iar noi ne ştiam de o viaţă. Făcusem armata împreună, am mers împreună la şcoală, împreună la fete… aşa că eram foarte naturali. El era un prim secretar şi ne contraziceam în câteva replici. A văzut tovarăşa Suzana Gâdea (n.r. – şefa Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste) şi a spus: „Nu se poate vorbi aşa cu un prim secretar!”. Aşa că am reluat filmările. Cotescu vorbea de sus, iar eu, obedient, cu glas tremurat, stăteam doar cu privirea în pământ. Eram dezumanizaţi în relaţii. Nu ne puteam uita în ochii omului, care sunt oglinda sufletului.
Rep.: Artiştii au, în general, în minte şi întâmplări nostime legate de perioada aceea, când treceau peste necazuri cu umor…
S.P.: Da. Îmi vine în minte o întâmplare trăită de Colea Răutu, un om cu un haz special, ca un Hamlet din Caucaz. Fata lui Colea s-a căsătorit cu un francez, înainte de a termina facultatea, apoi au divorţat şi a vrut să se întoarcă la Institut (n.r. – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică). Ea a cerut să continue din anul III, iar ăia o obligau să dea din nou Admiterea. Pentru a rezolva problema, Colea s-a dus la „tovarăşa Suzana Gâdea-coc”. Era o perioadă când se făcea economie; liftul nu megea să nu se consume curent… iar ea avea biroul la etajul doi. El o aştepta cu o lumânare în întuneric, i-a dat-o să urce scările până la birou… Au intrat în birou, s-au aşezat gâfâind. „Ce te aduce, tovarăşul Colea? Ai mâncat ceva?”, îl întreabă întinzându-i nişte cornuleţe. „Toată noaptea am făcut cornuleţe”, îi spune Suzana Gâdea. „Să vă spun: eu am o fată…” „Dar nu vrei un cornuleţ?”, îl întrerupe. Ia Colea un cornuleţ, îi mai dă unu, încă unu… După ce l-a tot îndopat cu cornuleţe, îi spune: „Nu mi-ai spus de ce ai venit la mine”. „Să mănânc nişte cornuleţe”, îi răspunde Colea Răutu.