Marin Ifrim: Stimată ,,colega'', îmi amintesc cum, în 1996, tot în această mare clădire a Muzeului Județean, pe holul din spațiul rezervat Casei
Municipale de Cultură, așteptam cu toții rezultatele concursului pentru ocuparea unor funcții în cadrul Teatrului „George Ciprian”, instituție care, atunci, nu exista decât pe hârtie. Ce amintire pregnantă ți-a rămas în suflet din acea perioadă unică în viața oricăruia dintre noi?
Gina Chivulescu: Când a fost proba interviului, în comisie era domnul Paul Ioachim, o doamnă de la personal și un reprezentant al Consiliului Județean. Atunci nu știam cine sunt. Dar imaginea regretatului Paul Ioachim o am și azi foarte proaspătă în minte: un domn elegant, cu o statură impunătoare, dar cu o expresie a feței ce radia numai blândețe. Mie, fiind o fire foarte emotivă, mi-a indus pe loc o stare de liniște și de încredere.
M. I.: Apoi am devenit colegi, o „mână de oameni”, cum se zice, o echipă tehnică alcătuită din cei admiși atunci, vreo 15 persoane, o schemă-limită în orice teatru profesionist. Pentru mine, echipa cu care a avut loc inaugurarea teatrului, incluzând aici, mai ales, marii artiști bucureșteni, rămâne o coordonată cu repere istorice. După 18 ani, care dintre actorii de atunci au rămas atașați de teatrul buzoian?
G. C.: Era un concept nou de teatru – TEATRU DE PROIECTE -, care are ca angajați permanenți doar personalul tehnic și administrativ, iar personalul artistic este angajat pe contract de drept de autor, pe fiecare proiect în parte. Eram un colectiv tânăr, toți veniți din alte profesii dar, grație talentului, domnul Paul Ioachim și domnul Mihai Adamescu, care era directorul adjunct al teatrului – și fost actor al trupei de teatru de amatori – au știut să modeleze pe fiecare dintre noi, reușind ca, în termen de o lună de la angajare, până la premieră, să devenim adevărați profesioniști. Fiecare știa cu precizie ce are de făcut și, de aceea, totul a ieșit minunat. Îmi aduc aminte câte emoții am avut cu toții la inaugurarea Teatrului, la premiera piesei „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian. Cu o distribuție de excepție: Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco și Ion Batinaș, actori pe care-i văzusem doar la televizor sau, poate, pe unii dintre ei, în alte piese de teatru care se jucau pe la Casa de Cultură a Sindicatelor.
Ropotele de aplauze frenetice de la sfîrșitul piesei au confirmat reușita teatrului nostru, care era primul teatru de proiecte din țară în acel moment. Deși nu i se dădeau prea multe șanse la vremea aceea acestui nou concept de teatru, iată că, după 18 ani, ne bucurăm că existăm și că am constituit un model pentru alte teatre care au adoptat această formulă .
Toții actorii care, odată ce călcau pe scândura teatrului nostru, reveneau cu mare plăcere și în alte distribuții; unu, pentru că aveau posibilitatea de a lucra și cu alți regizori noi – față de regizorii care erau angajați permanenți ai teatrelor respective -, având șansa să se dezvolte profesional și, doi, pentru că, la Buzău, au găsit un public cald, cunoscător și dornic de teatru.
M. I.: După patru ani, oferindu-mi-se o slujbă mai apropiată de preocupările mele literare, am părăsit postul de regizor tehnic, transferându-mă la altă instituție de cultură, recomandând pentru acest post, la rugămintea directorului Paul Ioachim, pe Grigore Meica. Au trecut 18 ani de când s-a înființat teatrul și 14 ani de când eu am plecat. Mă bucur sincer că echipa tehnică de atunci e aproape în aceeași formulă. Care ar fi „secretul” acestei continuități?
G. C.: Nu mică mi-a fost mirarea când mi-ai spus că pleci din teatru, pentru că erai unul din oamenii de bază ai teatrului, cu care puteai vorbi orice și care putea face mult mai mult; ai și demonstrat acest lucru, felicitări! Păcat că teatrul a pierdut un om de valoare. Și știu foarte bine ceea ce zic. Lumea artistică e o lume magică și, odată pătruns în ea, cu greu îți vine s-o părăsești.
Știam că marea ta pasiune era literatura, și, probabil, nu ți-a fost ușor să renunți nici la teatru după patru ani, de aceea l-ai și recomandat pe Grigore Meica, despre care știai că putea face față cerințelor acestui post. Iată că, după 18 ani de teatru, unii colegi au ieșit la pensie, vreo doi au plecat în străinătate, dar majoritatea au rămas și sperăm că și noi, cei ce am rămas, vom ieși la pensie tot din acest teatru.
M. I.: Uneori îmi simt sufletul neliniștit pentru că nu am făcut nimic pentru memoria fostului director adjunct al teatrului, actor și el, la tinerețe, Mihai Adamescu. Parcă a fost uitat de tot, ca și cum nu ar fi existat. Firește, nu e de vină nimeni, viața merge mai departe, iar noi, uneori, abia de mai avem timp pentru noi înșine. Totuși, sunt convins, am putea găsi un pretext pentru a-l evoca. Are niște merite. O să mă gândesc și eu la vreo soluție. Ce zici, batem palma? Putem organiza împreună – Teatrul „G. Ciprian” și revista noastră – un concurs de teatru scurt pentru elevi. Sunt destui liceeni care scriu teatru…
G.C: Cu tot regretul pentru vremea când școlile se implicau în orientarea elevilor către cultură – în general vorbim -, acest lucru ar fi o cale de a reorienta tinerii către teatru. E o idee extraordinară. Dacă voi rămâne directorul acestui important pol cultural al județului, cu mare plăcere vom organiza acest concurs împreună!
(VA URMA)