Corneliu Vasile este un scriitor licenţiat în limba şi literatura română (1970) şi limba engleză (1978). Din 1990 este profesor la Colegiul Naţional „Ioniţă Asan” din Caracal. Între 1997-2001 este inspector şcolar de specialitate în judeţul Olt, şi membru al Comisiei Naţionale de Limba şi Literatura Română pe lângă Ministerul Educaţiei. A înfiinţat patru reviste şcolare şi două cenacluri. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2003.
Reporter: Stimate domnule profesor Corneliu Vasile, sunteţi un intelectual de elită în sensul corect al cuvântului. Suntem destui scriitori care admiră ceea ce scrieţi. Ştiu că aveţi şi un doctorat obţinut pe bune. Sunteţi un scriitor foarte echilibrat. Aş zice că aveţi o carieră spirituală mai mult decât decentă. Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi realizat până acum?
Corneliu Vasile: Vă mulţumesc, mai întâi, pentru acordarea posibilităţii de a comunica altor scriitori, iubitorilor de literatură, câteva gânduri legate de domeniul vast al scrisului. Nu mă consider decât un modest slujitor al culturii, educaţiei şi civilizaţiei româneşti, implicit europene, incluzând aici activitatea literară (cărţi, materiale publicate în periodice, înfiinţarea unor reviste şi cenacluri, concursuri literare), cariera mea didactică (profesor, inspector şcolar, membru al comisiei naţionale de specialitate) şi participarea la evenimente pe care le consider importante (festivaluri, târguri, dezbateri, lansări de carte, întâlniri cu oameni de seamă ai culturii, cu care suntem contemporani).
Pentru că aţi amintit , ca doctor în filologie (cum laude) al Universităţii din Bucureşti,coordonatoare d-na prof.univ.Elena Zaharia Filipaş, am studiat viaţa şi opera scriitorului Geo Dumitrescu, descoperind aspecte trecute cu vederea, care schimbă percepţia asupra celui considerat doar poet, important, în principal un gazetar tăios,cronicar de spectacole, traducător şi ideolog.
Referitor la un anumit echilibru, cred că o aşezare, o stabilizare a opiniilor, preferinţelor şi prieteniilor literare se produce în timp (Experientia docet, sau Amicus Plato, sed magis amica veritas, ziceau romanii), iar excesele, inclusiv în lumea literelor, au avut întotdeauna efecte efemere.
În activitatea literară, desigur că scriitorii nu sunt în mod egal înzestraţi, aşadar nu toţi ajung să obţină premiul Nobel. Dar fiecare îşi construieşte un anumit destin literar prin muncă, efort, sacrificiu, prin armonizarea propriilor înclinaţii cu posibilităţile de a-şi face cunoscute scrierile. La încununarea activităţii literare se poate ajunge după mulţi ani de studiu şi de scris. Fiecare poate să mai pună câte o cărămidă la iluzoriul edificiu, nu al gloriei literare, ci al luării în consideraţie de către publicul cititor şi de către alţi autori. To be or not to be, that’s the question – A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea, a spus un personaj dintr-o piesă a marelui William Shakespeare. În ceea ce mă priveşte, eu încerc să adun versuri, proză, cronici literare, publicistică culturală, epigrame etc., fără să mă grăbesc, iar la un ceas de bilanţ încă nu m-am gândit şi nici la a rămâne la una sau mai puţine direcţii ale activităţii literare.
„Stând toată ziua pe Internet şi pe telefonul mobil, mulţi vor uita să scrie de mână“
Rep..: Eu vă citesc cronicile literare într-o grilă proprie. Sunt ceva mai ataşate de critica literară profesionistă. Sunteţi foarte constructiv, omenos şi didactic în acelaşi timp. E vorba despre vreun program, de vreun proiect sau pur şi simplu de voinţa dumneavoastră de zi cu zi?
C.V.: Dacă istoria literară se bazează pe documente, aşa cum geografia se bazează pe elemente concrete, verificabile, critica literară presupune interpretarea, ca şi istoria. Argumentele de care se slujeşte critica literară se găsesc în textul analizat (dacă se găsesc, dacă nu, totul e risipă).Am constatat, comentând în special texte lirice, că, pe de o parte, nu sunt prea mulţi cei care aleg, sau se încumetă, să interpreteze poeziile, pe de alta, uneori, poetul intenţionează să comunice o idee, un lucru, textul compus oglindeşte altceva, iar diferiţi cititori pot descifra în modalităţi diferite sensurile. Autorul este necesar să afle opiniile cititorilor, fie că îi convin, fie că nu, din acestea el învaţă să-şi perfecţioneze stilul, vocabularul, modul de a sugera idei şi sentimente. Însă atitudinea criticului literar, a cronicarului, consider că trebuie să fie pozitivă, constructivă, să explice, să descifreze, să facă previziuni, să stabilească filiaţii, nicidecum să-l „desfiinţeze” pe autor. Este adevărat că s-a întâmplat să am sentimentul, enunţat şi de alţii, că mi-am pierdut timpul citind o carte care nu a fost îndeajuns gândită şi inspirată, însă nu mi-am propus să public o culegere de nerealizări literare, opera unor persoane conduse, totuşi, de bune intenţii, dar care mai au drum lung până la materializarea aşteptată. Sigur că publicarea cronicii literare are şi un aspect didactic, învăţând cu toţii, autor, critic, simpli cititori, dintr-un eveniment editorial sau publicistic.
Am mai spus şi altădată că, absolvent al secţiei reale a liceului, ca majoritatea colegilor mei de mai târziu, studenţi la filologie, cred că domeniul ştiinţelor are un efect ordonator asupra persoanei, astfel că există preocuparea de a programa, proiecta activitatea, aceasta neexcluzând încercarea de a citi mereu, de a proceda cu celeritate, nu cu prorogare, cum se spune în limbajul juridic. Am avut de ordonat timpul meu între catedră, activitatea de compunere literară şi participarea la evenimentele culturale, ştiinţifice şi sociale care definesc perioada în care trăim.
Rep.: Aveţi toate datele posibile pentru a da un prognostic scurt despre viitorul literaturii române. Eu nu prea mai înţeleg ce se întâmplă cu poezia, cu proza, cu teatrul. Şi nu sunt deloc în sensul invers al acelor de ceasornic. Pur şi simplu simt o poluare literară sufocantă. Ce se întâmplă?
C.V.: Eu aş începe cu prezentarea secolului şi mileniului în care ne aflăm, cu invazia internetului, a telefoniei mobile, cu posibilitatea de a comunica la mari distanţe, însă şi cu imposibilitatea tuturor de a pătrunde pe anumite segmente de comunicare, de exemplu, după explozia de publicaţii periodice pe hârtie şi online, puţini au acces la unele dintre ele, unde există grupuri (de interese, să le zicem) şi restricţii de multe feluri. Publicând la o revistă a USR, care plăteşte colaborările, m-am pomenit, la sfârşitul anului (financiar, desigur) cu o somaţie de la fisc, pentru o „datorie” de câţiva lei. Cum se poate? i-am spus eu celui de la ghişeu, care, întâmplător, îmi fusese elev la liceu, eu nu am datorii şi nu vreau să am! El mi-a explicat că nu s-au reţinut la sursă taxele şi că sumele sub cinci lei, mi se pare, nici nu sunt urmărite de către fisc. Am mers pe fir, până la redacţia respectivă, care mi-a trimis un formular justificativ al sumei reţinute acolo, apoi am plătit trei lei, însă acest incident m-a determinat să nu mai public acolo unde sunt scos dator faţă de cineva care nu a muncit cot la cot cu mine. Viitorul literaturii române? Le passé assure l’avenir. O dispersare ca niciodată a forţelor literare (scriitori, reviste, edituri, instituţii culturale) face greu de prevăzut ce opere literare şi scriitori vor rămâne. Cineva scria că, azi, prostul satului se consideră genial, datorită Internetului, pentru că poate să-şi etaleze aberaţiile pe reţelele de socializare. Eu cred, fără a fi contra digitalizării, Internetul fiind o sursă inepuizabilă (nu şi sigură) de informare, că, toată ziua pe Internet şi pe telefonul mobil, mulţi vor uita să scrie de mână (doar la tastatură) să socotească şi îşi vor pierde memoria (găsesc în agendă şi pe Internet datele prietenilor şi cunoscuţilor). Când aceşti indivizi vor reveni la locul lor, de oameni fără memorie şi caligrafie, o să rămână, curate, cărările literaturii.
Un alt aspect este goana celor mai fără carte şi mai fără experienţă în muncă, ambele obţinându-se prin eforturi, de a epata, de a admira ceea ce este exotic, străin, poleit, în dauna sevei de milenii a fiinţei naţionale, a tradiţiilor româneşti şi omeneşti în general. Sunt şi edituri care merg pe această cale, deformând gustul cititorilor. Care mai este şansa scriitorilor români în faţa acestei avalanşe de titluri care ascund subiecte minore, excesiv sexuale, comerciale, scrise fără imaginaţie şi fără un ţel educativ, cât de îndepărtat? Mai sunt cercuri restrânse, cluburi, cenacluri sau reviste care încurajează scriitorii şi literatura, dar la scară mică, precum nişte insule curate, înconjurate de mâzgă, ceaţă şi aluviuni.
Eu, unul, cred în perspectivele literaturii române, aflată într-un mediu atacat de tarele sociale (corupţie, dezbinare, ingerinţe politice), la fel cum cred în continuitatea limbii şi culturii române, peste oprelişti temporare. Cei care perseverează, scriind în limba română, dedicând cititorilor timpul, energia, talentul şi, în fond, viaţa lor, sunt garanţia acestei evoluţii.
Rep. : Dumneavoastră de unde aveţi această energie a răbdării, acest consum reglat din punct de vedere al toleranţei culturale? Spun asta pentru că vă simt ca pe un om blând, cu literele la locul lor…
C. V. Fără să-mi consideraţi spusele ca o laudă de sine, niciodată justificată, vreau să vă mărturisesc că atitudinea pedagogică, răbdarea faţă de cei care greşesc şi încurajarea celor cu perspective cred că le moştenesc de la părinţii şi bunicul meu, cu toţii au fost învăţători. Nimeni nu se naşte învăţat şi învăţăm pe tot parcursul vieţii, chiar şi de la exemplele negative. Mult le datorez profesorilor mei de la Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, Anton Gheorghe,Ioana şi Nicolae Predescu, Dumitru Popescu, Nicolae Rădulescu, Vasile Fărcăşanu, Mariana Petrescu. La nivel literar, am avut norocul, la Facultatea de Litere, de mari profesori, care nu se împiedicau de mici greşeli şi încurajau, acolo unde le găseau, talentul, hotărârea, seriozitatea şi perseverenţa: Şerban Cioculescu, mare critic care declara cu nonşalanţă că nu înţelege poezia modernă, de fapt respingea poezia proastă, Matilda Caragiu Marioţeanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Al.Piru, Eugen Simion, Maria Mociorniţa, George Munteanu, Dumitru Micu, Theodor Hristea, Paul Cornea, Romul Munteanu, Grigore Brâncuş ş.a.
Un apropiat al scriitorilor buzoieni
Rep.: Sunteţi un scriitor preţuit la Buzău, ca şi cum aţi fi buzoian de origine. Ştiu că regretatul Gheorghe Ene, un reper al literaturii de aici, vă ţinea la mare cinste umană. Ce v-a apropiat de acest oraş, că doar sunteţi ditamai bucureşteanul, adică aveţi acolo repere, lume literară diversă. Vreau să zic că ne onoraţi ca şi cum am fi rude literare sau cam aşa ceva…
C. V. : Cu regretatul Gheorghe (Gică) Ene m-am cunoscut la Pogoanele, de unde este originară soţia mea, şi ea profesoară, el fiind coleg de liceu cu cumnata mea. Înainte de anul 1989, jucam şah şi frecventam biblioteca locală, asistând inclusiv la acordarea numelui „I. Rădulescu Pogoneanu”,sau discutam literatură. Am publicat, în presa buzoiană, un articol despre acest profesor şi scriitor, acum mă mărginesc să afirm că a fost un mare talent, împiedicat de vitregia vremurilor şi de răutatea oamenilor să ajungă pe un loc mai sus, binemeritat.
Este adevărat că Bucureştiul oferă posibilităţi multiple de a participa şi de a asista la viaţa culturală, la târgurile de carte „Gaudeamus” şi „Bookfest”, la Club A, la librăriile „Eminescu”, „Humanitas”, „Cărtureşti” şi „Bastilia” (desfiinţată), la Centrul Calderon, la Institutul Cultural Român , la Muzeul Municipiului Bucureşti, la Biblioteca Naţională a României, la Academie, la Uniunea Scriitorilor, la redacţiile unor reviste precum „Amurg sentimental”, „Contemporanul”, „Flacăra”, „Bucureştiul literar şi artistic” etc. Eu nu disociez Capitala de locuri care mustesc de talente literare, cele mai apropiate fiindu-mi zonele Olteniei, Teleormanului şi Buzăului, unde am mulţi prieteni, scriu despre cărţile lor, particip la festivaluri (Siliştea Gumeşti– „Marin Preda”), târguri de carte şi lansări (Craiova, Roşiorii de Vede), colaborez la reviste (Slatina, Bolintin Vale,Mizil).
Buzăul îmi este foarte apropiat sufleteşte, am participat la multe manifestări literare de la Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, de la Palatul Consiliului Judeţean, de la Centrul Marghiloman, de la vechea Casă de Cultură „Ion Caraion” sau de la Muzeul Judeţean. Am publicat la Buzău, în „Amprenta”, „Viaţa Buzăului”, „Opinia”, „Cartelul metaforelor” şi am scris despre autorii buzoieni sau originari de aici: Dumitru Ion Dincă, Viorel Frîncu, Lucian Mănăilescu, Mihai Sălcuţan, Marin Ifrim, Gheorghe Ene, Nicolae Gâlmeanu, Nicolai Tăicuţu, Ramona Muller, despre „Almanahul Renaşterea Buzoiană” şi despre evenimente culturale de aici. Poate nu ştiaţi, prima mea carte, „Compendiu de literatură română”, a apărut la Buzău (1993), iar cea mai recentă, „Reflectări, reflecţii,refracţii”, tot aici (2016).
Originari din Buzău sunt sau au fost Paul Androne, inspector şcolar, regretata Mariana Ionescu, Passionaria Stoicescu, tustrei colegii mei de an de la Litere, Florentin Popescu,într-un an mai mare etc.
Părerea mea este că Buzăul, veche vatră românească, cu primele tipografii şi monumente de artă şi cultură (Cloşca cu puii de aur), este un model cultural de prima mână, cu oameni talentaţi, cu fete frumoase şi tineri harnici şi isteţi. Cel mai mult am fost la Buzău vara, când domneşte o atmosferă de pace carpatină, florăresele aduc buchete multicolore, îndrăgostiţii umplu parcul Crâng, oamenii sunt veseli şi fără griji, pieţele şi librăriile au cu ce să te atragă. Dacă veneam altădată mai de departe, din Oltenia natală, acum ajung mai repede, de la Bucureşti, cu ocazia unor lansări de carte de exemplu, bineînţeles, în funcţie de programul meu de profesor, pentru că mai lucrez, în regim de plata cu ora, după pensionare. Nu am amintit de alte locuri cunoscute din zonă:Pârscov, Sărata Monteoru, Poiana Pinului sau Măgura.
Având atâtea afinităţi cu Buzăul, cu autorii buzoieni, bucuros de prietenia sau măcar de cunoştinţa tuturor, se poate spune că suntem rude literare sau scriitori animaţi de aceleaşi idealuri de prietenie, respect, încredere în viitor, inclusiv în viitorul literaturii române, la care punem câte o piatră de temelie.