,,Îngerul s-a întors acasă“

Sorin Șaguna a făcut parte dintre așa numiții „copii ­mi­nune ai Buzăului”. A reușit încă din adolescență să se impună prin volumele sale de versuri și, la vârsta de 14 ani, a ieșit în eter pentru prima dată,

la radio Campus, unde avea o emisiune pentru copii și tineri, iar mai târziu avea să modereze, la același post o emisiune nocturnă, cu telefoane în direct. Admiterea la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie (UNATC) a venit ca un lucru normal pentru cel care era nelipsit de pe scena Teatrului „G. Ciprian”, unde a avut șansa să lucreze cu regretatul Cătălin Naum, omul care le-a fost mentor la Teatrul Studențesc Podul unor actori precum Gheorghe Visu, Adrian Titieni, Dragoș Bucur, Dan Bordeianu, Claudiu Bleonț, Oana Pellea, Ilinca Goia sau Mihai Călin.

A absolvit UNATC-ul cu 10, la clasa marelui Florin Zamfirescu, cel care l-a distribuit anul trecut în teatrul tv „O noapte furtunoasă” și a fost întotdeauna mândru să revină acasă, la Buzău, să joace în fața cunoscuților. În 2011 a fost distribuit în filmul ,,Ceva bun de la viață“ de celebrul regizor Dan Pița. „Meseria asta este ca o operație. Nu te uiți că ai în față fratele sau mama. Pur și simplu faci intervenția chiru­rgicală”, declara în 2012, atunci când a ținut cu tot dinadinsul să ajungă la Buzău chiar dacă a riscat să rămână înzăpezit cu trenul, iar sala de la Cafeneaua Artiștilor a fost aproape goală.

Buzoianul s-a stins la vârsta de 25 de ani răpus de toxoplasmoză – o boală banală care i-a fost fatală pentru că organismul său a respins medicamentația – și a fost înmormântat sâmbătă la Cimitirul Dumbrava din Buzău. În noaptea când a încetat din viață, fratele său geamăn, Adrian Șaguna, i s-a făcut rău din senin în timp ce mixa într-un club din Constanța. Pentru toți cei care l-au cunoscut pe Sorin Șaguna, descrierea făcută de mama sa este cea mai potrivită: „A trăit ca un lord și a plecat din lumea asta ca un lord”. Pentru cei care nu l-au cunoscut, OPINIA prezintă câteva amintiri și descrieri din partea oamenilor care i-au fost apropiați.

„A fost un luptător, care a luptat inclusiv pentru șansă“

„Sorin a făcut parte din prima generație de elevi pe care am avut-o eu ca profesor de teatru la Liceul de Artă. Era un copil extraordinar, un om care trăia viața. Se evidenția, era un lider în clasă și a continuat să fie un lider și după ce a absolvit liceul. Îmi amintesc că el a fost cel care, prin felul lui de a fi, a ținut clasa unită, dovadă că vineri seară, la capelă, era toată clasa lângă sicriul său. În primul meu an ca profesor nu am organizat spectacole. Au fost însă multe examene, din clasa a IX-a și până în a XII-a. A dat Bacalaureatul la Arta Actorului și a avut o notă foarte mare, cred că 10. A făcut un rol și a recitat o poezie. Mi-l amintesc în rolul Scărlătescu din <Profesorul de franceză> de Mușatescu și în <La Lilieci> de Marin Sorescu. Sorin Șaguna a făcut parte dintr-o generație a Liceului de Artă care a dat patru actori, ceea ce nu e puțin: el, Ionuț Ghinea, Mădălina Rizea și Dana Oloș. Este adevărat că în meseria asta îți trebuie și șansă, dar Sorin a fost un luptător și a luptat și pentru șansă!” Adrian Constantin, profesor de Teatru la Liceul de Artă Buzău.

 

„Îmi amintesc când intervievam oamenii în Cimitirul Dumbrava“

„Chiar dacă am absolvit același liceu la Buzău și apoi aceeași facultate, nu am lucrat cu el. Îmi amintesc însă cu drag că atunci când eram mici, mergeam amândoi la Palatul Copiilor, unde făceam cursuri de jurnalism și ne doream să facem o formație. El se vedea regizorul trupei și îi înne­buneam pe cei de acolo cu mu­zica noastră. Țin minte că mergeam amândoi în Cimitirul Dumbrava și îi intervievam pe oameni. Îi întrebam ce părere aveau despre Mihaela Runceanu. Visam să facem lucruri frumoase. Era un om minunat. Mare păcat că s-a dus, dar cred că Dumnezeu îi ia mai repede pe cei buni, să-i ferească să suporte mizerii”, a declarat actrița Diana Iarca.

 

,,Era un geniu“

„A murit un copil care era foarte talentat, ca dovadă că l-am recomandat multor actori. Am și jucat împreună în piesa <O noapte furtunoasă> la TVR 2. Am rămas stupefiat. Nu știu ce s-a întâmplat. Era un copil subțirel, era un copil bolnăvicios, dar nu mă așteptam la așa ceva… Mă așteptam la orice, dar să moară Sorin Șaguna… nu mă așteptam. Mor actorii, dar mor cei bătrâni… Să-ți moară un fost elev care a terminat acum doi ani facultatea…. Sunt șocat. Era un geniu… Sorin Șaguna avea câteva cărți de volume publicate. Era strănepotul Mitropolitului Șaguna. Sorin Șaguna se trăgea dintr-o familie extraordinară. Avea o minte sclipitoare. Sorin Șaguna era un om care putea să țină discursuri, era un spirit viu și curios. Era ce trebuie și uite că s-a sfârșit“, a declarat actorul Florin Zamfirescu pentru DC News.

 

„Ne propunea mereu acțiuni caritabile“

„Era un elev foarte implicat în activitățile extrașcolare de la Liceul de Artă. Am colaborat cu Sorin în proiectul Armonie, un proiect național de prevenire și combatere a consumului de droguri. Era un băiat foarte serios, cu dăruire. El prezen­ta toate spectacolele din cadrul proiectului. Deși era un tip modest, Sorin a avut o evoluție rapidă. Pe parcursul celor patru ani de liceu a publicat două volume, iar la lansarea unuia dintre ele am fost alături de el. El ne ­pro­punea tot timpuri acțiuni caritabile: să mergem pe la grădinițe cu copii săraci, pe la cămine de bătrâni. Eu cred că Sorin și-a lăsat amprenta asupra Liceului de Artă de la Buzău”. Mioara Sângiorzan, directorul Liceului de Artă Buzău.

 

„Vârsta sa interioară era mult mai mare decât cea din buletin“

„Sorin era mai mare ca mine cu doi ani. Am colaborat în liceu în cadrul unui spectacol pus în scenă de marele Cătălin Naum (n.r., fondatorul Teatrului studențesc Podul, unul dintre cei mai apreciați pedagogi din domeniul artei teatrale), care venise, în 2007, la Buzău, la inițiativa Teatrului G. Ciprian, pentru a lucra cu elevii de la Liceul de Artă. A pus în scenă <Jocul de-a vacanța>. Nu îmi amintesc prea multe de atunci poate și pentru că eu nu doream să devin actor. Cea mai puternică amintire a mea legată de Sorin rămâne însă cea din anul în care eu m-am hotărât să dau la UNATC. El era deja anul I și când am dat admiterea m-a primit să stau la el. Țin minte că el avea mai multă încredere în mine, decât aveam eu însumi. Îmi spunea mereu că voi lua examenul și așa a fost. Cine l-a cunoscut pe Sorin știe că vârsta lui interioară era mult mai mare decât cea din buletin. Noi eram niște puști, iar el gândea și vorbea ca un adult. De la admitere nu am mai avut ocazia să ne întâlnim și îmi pare rău. Dumnezeu să îl ierte!”, a declarat actorul Vlad Drăgulin de la Teatrul Independenților Profeșioniști, cunoscut pentru rolurile sale din echipa lui Mihai Bendeac.

 

,,Cred că bănuia că e ales“

,,În anul 2004, i-am publicat primele poezii. Era un băiat chipeș și politicos, până când i se părea că nu e băgat în seamă. Nu suporta să nu i se acorde atenție, chiar dacă el însuși era deja o impunere a atenției. Încă de atunci avea gesticulația histrionică a viitorului actor. Se purta așa de parcă ar fi vrut să nu se vadă că nu e cum suntem noi toți. I-am făcut un portret într-o carte de-a mea.  Nu am îndrăznit atunci să scriu că semăna cu un înger, așa cum ne putem noi închipui că arată îngerii: subțiri, mlădioși, ceruiți, puri etc. Cred că bănuia că e cineva, că e ales. Cerea totul de la viață, părea că o străbate tot timpul în fugă. Îl atrăgea eternitatea. Astfel de oameni par născuți în ceruri și, ca să nu ne spună nouă prea multe, de unde vin și de ce vin printre noi, sunt repede chemați înapoi, <acasă>. Dispariția lor ne crează o frustrare cumplită, ne arată cât de mici și de răi suntem în viața de zi cu zi. În Sorin Gabriel Șaguna a văzut genialitatea exact cine trebuia, profesorul său, marele actor Florin Zamfirescu. Sorin mă suna cam de 2-3 ori pe an, când își aducea aminte de mine. Mă bucuram ca și cum m-ar fi sunat copilul meu. De fiecare dată nu uita să-mi mulțumească pentru nu știu ce sfaturi literare pe care i le-aș fi dat când era elev. Era doar un pretext de a-mi arăta reciprocitatea prieteniei noastre. M-a sunat și acum vreo patru luni, rugându-mă să ajut o fetiță, să-i public niște poezii. Avea vocea schimbată. Abia acum realizez că deja era în drum spre ceruri. Nu mi-a spus că e în spital, iar eu tocmai ieșisem dintr-un spital. L-am rugat să noteze adresa mea de e-mail și să-mi trimită acele poezii. Instinctual, simțeam că nu-și notează nimic. Probabil că nici nu avea cum, căci era țintuit la pat. A fost ultimul nostru schimb de cuvinte. Ca de obicei, la finalul discuției mi-a spus <Săru’ mâna>. Așa îi era obiceiul. Cred că așa i se adresa și lui Alex. Oproescu, cel care, din câte știu, a fost primul care a investit în promițătoarea sa carieră literară. Au crezut și alții în el, iar el nu ne-a înșelat așteptările până în ultima clipă. Cei care l-au cunoscut mai bine, sunt convins că au simțit că e vorba de o ființă specială. A trăit ca să nu pună pe gânduri. A murit ca o pildă secretă. Dumnezeu știe de ce. Ne-a pus pe gânduri, ne-a făcut pentru o clipă mai buni, pentru ca, imediat, să o luăm de la capăt în rătăcirea noastră zilnică. Dumnezeu să-l ierte! Îngerul s-a întors acasă”, a declarat  publicistul Marin Ifrim.

 

„Un om care emana artă și care trăia pentru artă“

„Pe Sorin Șaguna am avut norocul să-l întâlnesc în al doilea an de facultate. M-a fascinat instant personalitatea lui, energia lui contagioasă, modul în care oscila de la un comic delicios la o profunzime nefirească pentru vârsta sa. Sorin era condus de o voința extraor­­dinară pentru a străluci pe scenă. Și în lucrul cu el am avut ocazia să îl văd strălucind. Un coleg minunat, amabil și mereu preocupat de a fi bun în ceea ce face. Un om care  emana artă și care trăia pentru artă. Sorin părea un personaj scos din poveste, cei care-l cunosc știu că avea un mod foarte particular de a se îmbrăca, foarte elegant de altfel, și că era deosebit de frumos. Conversațiile cu el erau cât se poate de comice și totuși nu înceta să mă surprindă profunzimea universului sau. Obișnuiam să vorbim până târziu în noapte, ascultând Maria Callas… Sorin a fost ființa cea mai apropiată de a fi înger. M-am simțit norocoasă să cunosc un suflet că el și alături de el m-am simțit mai puțin singură în lumea asta. Oamenii ca Sorin nu mor…”, a declarat Mădălina Pîrvan.

 

„Mereu am crezut că va fi acel <cineva> în teatru“

„L-am cunoscut acum mai bine de 10 ani, la cursurile de la Palatul Copiilor pe care le frecventam împreună, la clasa lui Mihai Constantin. Nu îmi vine să cred nici acum ce s-a întâmplat. Am aflat de pe rețeaua de socializare, și am crezut până în ultimul moment că este o eroare, o greșeală, că cineva a înțeles prost. Era prea tânăr, prea deștept, dar și prea sensibil. Eu de cîte ori mă întâlneam cu el, prin Buzău, îmi dădea un sentiment de bine, de optimism, de visare. Vorbea cu mine foarte mult, îmi dădea sfaturi, nu avea nimic din aerul de vedetă, deși era mult peste cei care îndeplinesc acum acest statut. Urmărindu-i cât de cât activitatea, îmi părea mereu că el este acel <cineva> din teatrul românesc, că poate interpreta cu lejeritate orice personaj, orice rol îi venea mănușă. Chiar și în viața de zi cu zi, era un personal, eu așa cred”, a declarat solista de muzică populară Diana Ioniță.

 

„Era mereu cel care știa să îți dea cele mai bune sfaturi“

„Ne-am cunoscut la Palatul Copiilor, apoi am continuat să fim prieteni la Liceul de Artă. Era un om deosebit, era mereu cel care te ajuta indiferent dacă o cereai sau nu. Îți dădea cele mai bune sfaturi. Chiar lunile trecute, prin primăvară, ne-am întâlnit la metrou și am schimbat câteva impresii. Când am aflat vestea cumplită am venit acasă într-o mare grabă, am luat legătura cu fosta lui dirigintă, și împreună am mers să oferim un ultim omagiu lui și încurajări familiei, care au trece de ceva timp prin momente cumplite. E groaznic să îți înmormântezi copilul, e cumplit să îți moară un apropiat, un prieten, mai ales că Sorin avea mulți prieteni, multă lume care îi aprecia ­ta­lentul, valoarea și mai ales potențialul. Va rămâne sigur cea mai mare pierdere a Buzăului, din acest domeniu”, a declarat solista Adriana Stuparu.

 

,,A fost chemat prea repede“

„Când spun Sorin Șaguna, mă gândesc la unul dintre cei mai talentați și înțelepți artiști alături de care am petrecut o bună parte a copilăriei mele, în cele mai frumoase contexte… Ne-am cunoscut având activități artistice comune la Palatul Copiilor din Buzău, eu cântam, iar el, de cele mai multe ori, prezenta spectacolele sau recita poezii într-un mod aparte pentru un copil de acea vârstă… Se știa încă de pe atunci că este foarte talentat și ca are un potențial foarte mare în a deveni un actor desăvârșit. În ultima vreme i-am urmărit activitatea artistică prin intermediul internetului, am parti­cipat și la o piesă de teatru în care el a jucat, la Teatrul Odeon din București, pe vremea în care el încă era student la UNATC, și am rămas plăcut surprinsă de evoluția sa frumoasă, de ambiția sa care l-a ajutat să se implice în foarte multe proiecte și de pasiunea pe care o punea în fiecare cuvânt pe care îl rostea, fiecare poezie pe care o recita… Am avut plăcerea să îi ascult gândurile pline de inspirație într-o emisiune-interviu realizată la TVR, care, după părerea mea, a pus în evidență frumusețea sa atât interioară cât și exterioară, a adus în prim-plan dovada clară că el avea un mare potențial artistic, uman, și o putere mobilizatoare fantastică încât să facă o schimbare în bine în jurul lui. După cum spune, chiar el în acest interviu, <Așa cum fiecare om are o menire, menirea mea va fi un mesaj de calitate acolo unde viața sau destinul mă va duce>… Aflarea veștii tragice ca Sorin Șaguna a murit m-a cutremurat pur și simplu, m-a șocat și m-a revoltat interior, dar mi-a dat de înțeles că destinul său a făcut astfel încât mesajul lui de calitate să fie dus și într-o altă lume… În cea pe care o vom întâlni cu toții cândva… Însă totuși, cred că el a fost chemat prea repede ca să-și împărtășească mesajul său de calitate… Încă mai aveam nevoie de el și de înțelepciunea lui…“, a declarat solista Lucia Dumitrescu.

 

„Auzi tu, Șagunel?“

„Auzi tu, Șagunel?

Știi ce e comic, atât de comic încât îmi vine să sar în jos, cât mai adânc, de bucurie?

Mi-adusei aminte cum mi-ai zis tu, la doi ani după ce mă cunoscusei, că sunt gagică bine. M-ai remarcat. După doi ani. Așa făceai mereu, te-apuca, din senin, să arunci peste oameni cu plase de lumină, ca să te umpli de zâmbete. Mai știi cât am râs, atunci?

Acuma plâng.

Dar când mi-ai trimis sms-ul ăla genial, cu : <Nona, când un om intră în viața ta, află ce dar trebuie să primească de la tine> – mai știi cât m-am bucurat, ca un copil?

Acuma plâng.

Și bă, băga-mi-aș picioarele în ea de viață, ți-aduci aminte cum am plâns, într-o seară, amândoi, ca doi imbecili patetici, când io ți-am spus că, atunci când o să mor, să te ocupi să-mi pună, la parter, în școală, panou de ăla de doliu, cu poza mea, așa cum se pune când crapă vreun profesor, și te-am pus să îmi promiți că, pe lângă lumânări, așezi acolo și un ursuleț de pluș? Mai știi? Și-am dat în plâns, amândoi, că ne era milă de mine, și-apoi mi-ai zis, politicos, <făh dă-te dreq, nu te las io să mori, dă-l dracu de panou>, mai știi, Șagunel?

E.

Azi.

Am pus panou, jos, în școală (UNATC). Panou negru, de doliu. L-am cărat singură, de la etaj, jos, pe scări, și l-am montat, la parter.

Și-am pus și poză.

Și măsuța aia mică neagră.

Și două lumânări, pe ea.

Și școala e pustie, doar hohotele mele de plâns se auzeau pe acolo, când aprindeam lumânările, și când îmi tremura mâna pe poza aia.

Sunt ruptă.

Ruptă, băă!!!

Și n-am bani de flori. Sau de ursuleț de pluș, să pun acolo.

N-am apucat să îți mai spun că te iubesc.

Da’ când prinsei poza cu bolduri, lăsai acolo și inima mea, să hohotească ea lângă lumânări.

Eu trebuia să mor, așa e datul vieții.

Nu tu.

Nu tu.”, a scris Ovidia-Manon Oprișan (director la Studioul de Teatru UNATC) pe blogul personal.

{vsig}articole/2014/07/14/saguna{/vsig}