În ultimele zile, am primit câteva email-uri redirecționate, prin care am fost înștiințat că președintele Uniunii Scriitorilor din România, bașca ambasador
a UNESCO, domnul Nicolae Manolescu, are probleme cu DNA via ANI. Am simțit în gestul expeditorilor ușoara satisfacție, că, în fine, Nicolae Manolescu a cam dat de necazuri, fiind vorba de un surplus nejustificat de vreo 78.000 de euro în propria sa declarație de avere.
Nu am fost niciodată încântat că șeful scriitorilor, implicit și al meu, e domnul Manolescu. Nici nu mi-am pierdut vremea citindu-i opera îmbătrânită înainte de vreme. I-am respectatul statutul de scriitor, câștigat, totuși, într-o viață de om. I-am contestat doar malițiozitatea cinică față de ceilalți scriitori, cu excepția unui grup ermetic și favorizat din jurul său.
Niște ciraci care m-au atacat violent ori de câte ori au avut ocazia, inclusiv în „România Literară”, revista breslei, în care, acum doi ani, mi-au acordat atenție pe o întreagă pagină, doar-doar voi leșina precum coana Joițica înainte de alegeri. Cel care m-a atacat ultima oară, Mircea Mihăieș, e șef al unei comisii de monitorizare și excludere, în conducerea USR. Are și el anumite probleme din timpul când era mare șef la Institutul Cultural Român, susținându-l pe Traian Băsescu cu un fanatism morbid.
Situația lor actuală nu mă bucură. Nu are nicio legătură cu cele ce le-am reproșat eu de-a lungul timpului. Dacă am avut dreptate atunci, e suficient.
Din toate acestea, în minte mi-a rămas doar lașitatea generală a colegilor de breaslă. Unii dintre aceștia abia așteptau să fiu exclus din USR pentru atitudinea mea. De parcă, fără legitimația pe care ei o tot plimbă pe străzi – arătând-o muritorilor de rând, ca pe o icoană făcătoare de minuni – mi-ar fi confiscat și puterea de a scrie. (Apropo. Eu am primit legitimație după 15 ani de la primirea în USR, pentru că nu mi-a trebuit această „dovadă“ caraghioasă că aș fi scriitor. Mi-a „comandat-o“ maestrul Dumitru Ion Dincă direct la secretariatul Uniunii și mi-a adus-o direct „la botul calului” – cu o poză rectificată pe loc, în biroul respectiv, cu o foarfecă, mutra mea aducând mai mult a Fernandel -, enervat de indiferența mea).
Singurul scriitor cu demnitate, care, tot timpul, a criticat cu consecvență, și pe bună dreptate, conducerea USR, a fost, și încă mai este, cunoscutul poet și publicist Liviu Ioan Stoiciu, poate, alături de Ion Gheorghe, singurul nostru reper moral actual. Ca și regretatul Cezar Ivănescu.
În rest, în situația de față, vorba proverbului: ”Schimbarea regelui, bucuria prostului”. Sunt convins că domnul Nicolae Manolescu va ieși cu fruntea sus din această încurcătură semantică dintre cifre și cuvinte!