Președintele Klaus Iohannis a obținut, ieri, o victorie la Curtea Constituțională, după ce aceasta a admis sesizarea legată de legea, adoptată de ai noștri parlamentari, care îi scutea de demitere pe primarii condamnați cu suspendare în diverse cauze penale.
Încă de la început, o asemenea modificare a legii părea o glumă bună, o glumă care, pe malul Buzăului, te așteptai să se termine cu un proces prin care Constantin Boșcodeală să ceară în instanță repunerea sa în drepturi, pe postul din care a fost demis după ce a primit condamnarea cu suspendare în „dosarul Gloria“.
În sfârșit, Curtea Constituțională a repus legea în drepturile ei, eliminând, practic, o discriminare vădită apărută în textul modificat al actului normativ care reglementează funcționarea administrației publice locale. Cu alte cuvinte, dacă era să ne luăm după mințile luminate care au scornit o asemenea prevedere legală, unui angajat dintr-o primărie, condamnat cu suspendare într-o cauză de abuz în serviciu, i s-ar fi arătat ușa fără drept de apel, în timp ce primarul aflat într-o situație similară și-ar fi putut continua neabătut și nestingherit mandatul. Și, eventual să continue să facă diverse malversațiuni, pe principiul că nu o fi dracul atât de negru și a doua oară.
Dincolo de alte speculații și discuții pe acestă temă, sunt convins că această modificare a Legii administrației publice locale, care tocmai a fost declarată neconstituțională, a fost un prim pas, o încălzire pentru un un tun legislativ cu miză mult mai mare. Adică, dacă am fi avut primari condamnați cu suspendare rămași pe funcții, de ce nu am fi putut avea și un premier condamnat penal tot cu suspendare? Nu mai cred de mult în coincidențe ca să nu mi se pară străvezii momentele de dinaintea deciziei Curții Constituționale, când doi pesediști de frunte, Codrin Ștefănescu și Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, dădeau declarații prin care apreciau că Dragnea ar fi un prim-ministru de excepție…