Volumul de dată recentă al lui Gabriel Peneș, intitulat, simplu, „Poezii“, cuprinde – cum însuși autorul mărturisește – „o selecție făcută din cele patru plachete anterioare: «Niciodată, cândva» (1999), «Acvila» (2007), «Dumnezeu are ochi căprui» (2010) și «Unde se duc îngerii când mor» (2014)“.
Creator autentic, Gabriel Peneș nu crede în poezia „muncită“, chinuită, intens elaborată. Adept al spontaneității, creația sa nu povestește, ci sugerează, iar el, poetul, are sentimentul că poezia este ca o șoaptă, venită în taină… de undeva și se relevă misterios ființei umane aflată în stare de grație! Ajuns acum la vârsta deplinei înțelegeri, realizează că, chiar dacă nu a schimbat fața lumii, cum își propusese în perioada adolescentină, e totuși convins – și mulțumit pentru aceasta – că „unele suflete s-au regăsit, fie și pentru cateva clipe, în unele poezii de-ale mele, în unele cuvinte, în unele imagini, în unele stări“.
Diversitatea temelor și motivelor poetice, reunite în acest florilegiu, ilustrează, cum nu se poate mai bine, intenția reușită a poetului de a propune creații reprezentative, diferite ca stil, dar și ca stări de sugestie, tocmai pentru că ele aparțin unor perioade diferite din viața sa. Iubirea, natura, timpul, speranța, cunoașterea, regăsirea de sine, ploaia, vara, toamna, ruga, amurgul, lumina etc. sunt numai câteva dintre reprezentările eului liric în tentativa realizării unui cadru adecvat de comunicare directă și profundă cu cititorii.
Astfel, poezia din deschidere – cu vagi reminiscențe simboliste – prin vocativul „iubito“, repetat în cele trei catrene care o alcătuiesc, precum si prin substantivul „amurg“, folosit ca laitmotiv – ambele generând și muzicalitate – reprezintă un exemplu elocvent de ceea ce înseamnă concordanța existentă între versificație și conținutul de idei și sentimente pe care le exprimă poetul. Speranța imperativă de o clipă („Cuprinde-acest amurg, iubito, /În ochii tăi deschiși spre soare“) este instantaneu estompată de angoasa timpului care trece implacabil, de sentimentul însingurării și al neliniștii – ca stări dominante în viziunea de moment a poetului: „Străpunge-i trupul cu privirea, /Rănește-i gura c-un sărut./Acum privește-mă, iubito, /…Eu sunt amurgul ce-a trecut“.
Compoziții lirice tot mai bine structurate, de la o etapă la alta, cu particularități prozodice dintre cele mai diverse, conferă noului volum un univers poetic impresionant, având ca fundal de desfășurare locuri și imagini uneori neașteptate, sau sugerând mari depărtări ale mării și ale cerului, ce conduc la conturarea unor stări pline de dramatism, ori la definirea unor sentimente de speranță sau disperare: „Ce furtună mi-a împins corăbiile/ Spre tine, țărm salvator/ Sau, poate, recif abrupt/ Aducător de moarte?“ Alteori, echilibrul se frânge, strigătul disperării nu mai poate fi auzit, chiar dacă alte corăbii trec, prin apropiere, pe marea acum liberă și liniștită: „Și-aș vrea, dar nu mai pot/Să strig «salvați-mă!» “
Regăsirea de sine („Cu rănile închise în timp și uitare/ Pășesc către mine“) se revelă tot într-un cadru deschis, luminos și purificator, ca o trezire din somn („…Aprindeți lumini/Să nu mă mai pierd printre oameni străini/…/ Lăsați să mă scald în oceanul de foc/Al năvalnicei firi ce-mi purtase noroc“). Prin verbe la imperativ și la conjunctiv, se sugerează ideea că poetul e cuprins de un puternic vitalism, de dorința expresă de a savura bucuriile vieții („Lăsați ca minunea de-a fi și- a trăi/s-o simt ca nicicând. S-o gust zi de zi“).
Cercetarea, fie și sumară, a antologiei lui Gabriel Peneș conduce la descoperirea unor formule lirice moderne, care vizualizează idei și stări de spirit inspirate din medii și situații insolite, cele mai multe dintre ele materializate, la rândul lor, în texte de poezie adevărată: „Aruncă toamna așchii de tăcere/prin pielea depărtării-adânc intrând/poveștile nespuse-n gura nopții/se-ngroapă între cruce și cuvânt.“ Autorul își argumentează demersul liric printr-un limbaj artistic revelatoriu, determinat adesea de un mic pretext filozofic, menit să ajute la ilustrarea unor idei, marcate de regulă printr-o comparație inspirată din lumea reală. Ca în cazul poeziei cu titlul alcătuit din termeni cu rezonanță oarecum antinomică, „Lumină și pământ“: „Pe talgeru-mi de-argint iar să mai stai/ de mine să te-anin ca pe-o icoană/ să smulg galopul miilor de cai/ vuind ca ruga păcătoșilor din strană“. Și în care colbul de diamant – căci despre el este vorba – născut acum din cuvânt, să fie capabil să metamorfozeze iubirea , astfel încât „prin ochiul negru-al timpului, în doi, /să fim lumină vie, nu pământ…“
Poetul ochilor căprui – simbolul cel mai frecvent și expresiv din acest florilegiu – evocă probleme existențiale în complexitatea lor, însă dintre ele reținem modul original, tonic, mai aproape de sorgintea românească, în care privește viața în ipostazele ei: „uneori mă iubește ca pe-al ei drag copil/ alteori mă urăște, un proscris în exil./ Chiar și azi, când o știu, tot îmi pare ciudată/ Uneori, viața mă lasă cu gura căscată.“
Volumul acesta, realizat în condiții grafice simple, dar de bună calitate, alcătuit din creații de mare sensibilitate, cu un grad ridicat de abstractizare, viguroase ca structură și conținut de idei, poate fi privit, credem, si ca pe o confesiune spirituală a sufletului poetului, aflat în căutări și plin de neliniști. Notabile în acest sens sunt și cele două poezii de mai largă respirație, „L-am întâlnit pe Dumnezeu într-o vineri…“ și „Unde se duc îngerii când mor?“ Dar peste toate, să nu uităm cutremurătoarele versuri, dedicate regretatei sale mame, din poezia „Îmbrățișarea ta-mi va fi acasă“, probabil una dintre cele mai izbutite, decente și impresionante creații de acest fel: „Acum te las tăcerii cea de piatră/și criptei reci ce-n veci îți va fi casă, /Dar duhul cald ți-l voi păstra în vatră/Și-mbrățișarea ta-mi va fi acasă.“