“Amintirea îşi permite anumite libertăţi. Ea lasă anumite detalii la o parte şi le exagerează pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge” (Tennessee Williams)
“Amintirea îşi permite anumite libertăţi. Ea lasă anumite detalii la o parte şi le exagerează pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge” (Tennessee Williams)
În fiecare an, în decembrie, vorbesc cu semenii mei, în special cu elevii mei, despre adolescenţa petrecută, fără voia mea, în perioada ceauşistă. Pentru a fi mai convingătoare, le prezint, cu o sinceritate dezarmantă, o zi din viaţa mea de elev de liceu. Şi, în acea oră, nimeni nu mişcă. Le urmăresc privirile întrebătoare: “Cum, domnule, chiar atât de rău? Fără calculator, fără Facebook, fără nimic???”
Şi trec, de fiecare dată când le povestec, şi asta o fac de 22 de ani, prin aceleaşi emoţii; în ultimii ani parcă mai intense. Le vorbesc despre ora la care mă trezea mama în fiecare dimineaţă – invariabil, ora şase -, când ea pleca la serviciu, iar eu trebuia să mă aşez la coadă la lapte, ouă, pâine sau butelie. Dacă aveam noroc la cozi, făceam provizii ca hârciogii, de frică, frig şi foame.
Într-o povestire, Jack London descria un biet marinar care ascundea biscuiţii în pernă, după ce multă vreme răbdase de frig şi foame afară în zăpadă. Şi, ca să supravieţuiască, ajunsese să se comporte ca un animal, să sfâşie beregata lupului care îl urmărea, la rândul lui, să îl sfâşie.
Cam asta făceam şi noi în perioada aceea! Luptam pentru supravieţuire.
Apoi le vorbesc despre clasa îngheţată din şcoală, unde stăteam ca în gară şi unde ni se dădea voie să ne mişcăm în timpul orei ca să nu îngheţăm, despre faptul că în fiecare seară aveam curentul oprit de la 18,00 la 19,30, iar pe străzi iluminatul era aproape inexistent, despre frigul din apartamente şi căminele studenţeşti unde fuseseră zidite chiar şi prizele.
Le povestesc despre lupta de aproape trei zile la coadă pentru doar 20 litri de benzină pe lună, despre isteria provocată de restricţiile de circulaţie cu maşina personală (în funcţie de numărul de înmatriculare ţi se permitea să circuli din două în două săptămâni), despre cele două ore pe zi program la TVR, despre toate telefoanele care ne erau ascultate, fără excepţie, şi despre nenorocita propagandă comunistă prin care se încerca îndobitocirea noastră.
Şi le mai vorbesc despre eroii noştri şi, pentru a-i putea aduce în atmosfera acelei vremi, îi însoţesc la închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde le citesc, chiar în faţa celulei sale, din memoriile lui Coposu. Aud ecoul cuvintelor citite de mine şi apăsarea sentimentului de neputinţă pe care l-au avut toţi râmnicenii care au ştiut de existenţa acestei nenorociri.
Voi ce aţi fi făcut dacă aţi fi trăit atunci şi aţi fi ştiut de ceea ce se întâmpla aici? Şi elevii mei ridică din umeri… Ce ar fi putut face, mă întreb. Eu ce am făcut? Le spun că scopul conducătorilor din acea vreme era dezumanizarea omului, căci s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism si plăcere sadică de a-ţi chinui semenii şi de a-i ucide? Iar pentru consolidarea puterii lor existau aceste închisori sau gulaguri, lagărele, canalele, deportările, domiciliile obligatorii şi degradarea conştiinţei şi a demnităţii umane.
Cam asta le spun elevilor mei, în fiecare an, într-o zi de decembrie, pentru că am trăit acele vremuri şi pentru că nu îmi doresc ca ele să se mai întoarcă vreodată.
“Bine, dar, majoritatea oamenilor adulţi spun că a fost bine în comunism!”, îmi strigă unul dintre ei, aproape furios că i-am destrămat toată imaginea pe care o construise despre această perioadă din spusele apropiaţilor săi. Nu îi răspund, dar îl rog să intre într-o celulă să îi fac o fotografie. Acceptă, intră, îi fac fotografia şi iese foarte repede. Apoi intră într-o muţenie totală. Să fi înţeles oare?
În fiecare an, în luna decembrie, într-una din zile le vorbesc elevilor mei despre o zi din viaţa mea de dinainte de 1990.
Violeta VÎLCU este profesor de Limba Latină la Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare” şi director al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”