Când un reper al culturii noastre, cum este Gabriel Liiceanu, ajunge să-şi strige indignarea şi să iasă în stradă, alături de miile de români revoltaţi de ticăloşia politicienilor, atunci chiar că nu mai e loc de nuanţe. Actuala putere a depăşit orice limită a bunului simţ. Iar noi am ajuns, aşa cum explică domnul Liiceanu, într-un ,,punct de fierbere”.
Motivul protestelor nu e că PSD vrea să legifereze, prin ordonanţă, o graţiere colectivă şi modificarea Codului Penal. Au mai luat şi alţii decizii discutabile referitoare la Justiţie (inclusiv fosta guvernare tehnocrată) şi n-a protestat atâta lume. Adevăratul motiv e că, de astă-dată, cei care iniţiază ordonanţele sunt chiar potenţialii lor beneficiari. Când anunţi că vrei să rezolvi problema puşcăriilor, dar prevezi, negru pe alb, că vor fi graţiaţi şi cei condamnaţi cu suspendare, ca Liviu Dragnea, e clar ce se pregăteşte. Şi mai ales pentru cine.
În fond, vinovaţi pentru situaţia de faţă sunt tot ei, politicienii, care s-au perindat în ultimii 25 de ani pe la putere, fără să mişte vreun deget pentru îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare. S-au trezit că le pasă abia când au început să simtă pe propria piele cum se trăieşte după gratii. Şi au descoperit brusc valori universale precum ,,demnitatea fiinţei umane”. În paranteză fie spus, aceiaşi politicieni sunt impasibili când vine vorba de acuzaţia că nişte suspecţi de terorism ar fi fost supuşi torturii pe plaiurile noastre mioritice.
Aici, în ordonanţa lui Dragnea, nu e vorba de rezolvarea unei probleme reale, cea a închisorilor suprapopulate, în care se moare pe capete nu de azi, de ieri. Şi în care rezişti doar dacă ai relaţii sus-puse, bani de şpagă sau o constituţie foarte puternică.
Indiferent ce părere avem despre graţierea lui Dragnea, nu putem nega mizeria care domneşte în penitenciarele româneşti. Cele mai multe dintre ele sunt construite pe timpul regimului comunist, care nu dădea doi bani pe drepturile omului. Aşa că ele nu sunt gândite ca spaţii de penitenţă (apropo de originea termenului), ci ca spaţii de suferinţă fizică şi psihică. Este o realitate pe care doar oamenii orbiţi de ură nu vor s-o vadă.
Condiţiile din penitenciare, ca şi condiţiile din spitale, şcoli sau orfelinate, sunt un indicator al civilizaţiei unui popor. Sigur, o să-mi ziceţi că priorităţile trebuie să fie altfel: să începem cu orfelinatele, să trecem apoi la şcoli şi la spitale, şi abia pe urmă să ne ocupăm de puşcării. Raţionamentul e însă la fel de găunos ca al celor care susţin că problema se rezolvă peste noapte printr-o ordonanţă scrisă pe colţul mesei.
Ce-i de făcut? Sunt de ajuns câteva măsuri simple pe care nu le-a luat, până una-alta, nicio guvernare.
În primul rând, să cercetăm fenomenul. La câtă energie se consumă dând din gură la televizor, n-ar fi mai util să comandăm un studiu şi să aflăm de la specialişti cum stăm cu cifrele şi care sunt hibele sistemului?
În al doilea rând, să alocăm o sumă mai mare pentru a renova spaţiile existente şi pentru a amenaja altele noi. N-avem destui bani? Haideţi să mai tăiem, de exemplu, din bugetul uriaş al SRI-ului, pe care Victor Ponta l-a crescut în 2015 de la un miliard la aproape două miliarde de lei. Nu există nicio justificare pentru ca România să aibă de cinci ori mai mulţi agenţi secreţi decât Germania şi de trei ori mai mulţi decât Polonia. Sau, alt exemplu, haideţi să mai reducem din cele 600 de milioane acordate, în bugetul pe 2017, asfaltărilor din judeţul Teleorman. Credeţi că o să plângă cineva dacă nu mai asfaltăm o dată nişte şosele deja asfaltate de Teldrumul lui Dragnea?
Nu în ultimul rând, o parte din responsabilitate revine şi puterii judecătoreşti. Nu poţi pretinde să faci dreptate fără să-ţi pese dacă legile sunt strâmbe sau nu. Şi fără să te implici în dezbaterea în care se aud acum doar vocile politicienilor, ale procurorilor, ale oengiştilor şi ale jurnaliştilor.
Abuzul în serviciu, de pildă, are o definiţie aberantă care nu face decât să umple puşcăriile pe bandă rulantă. Chiar dacă în unele cazuri nu se dovedeşte că inculpaţii au comis vreo altă faptă decât să semneze o hotărâre proastă. Aşa cum explică profesorul Radu Chiriţă de la facultatea de Drept din Cluj, abuzul în serviciu e o infracţiune repudiată nu doar de Curtea Constituţională a României, ci şi de Comisia de la Veneţia. Să insişti în menţinerea ei, doar de dragul de a-l înfunda pe cutare sau cutare politician, e contraproductiv. Însă discuţia trebuie purtată mai întâi între cei care se pricep, nu între cei care au de câştigat sau de pierdut de pe urma ei.
Altminteri, n-o să ieşim prea curând din dilema lui Farfuridi: ,,Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. Vestea proastă e că n-am depăşit încă vremurile descrise, cu atât umor şi tot atâta acurateţe, de Nenea Iancu.
Preluare ,,România Liberă“