• „De curând, unul din proiecte a fost făcut în colaborare cu AKKA România, iar eu am fost interfaţa dintre cele două echipe”
În 2014, la doar 22 de ani, buzoianul Vlad Teohari reuşea să inventeze o aplicaţie care putea salva viaţa bolnavilor de epilepsie. Mai exact, cu ajutorul unei brăţări pe care bolnavii de epilepsie o purtau la mână, aparţinătorii lor şi persoanele din jur puteau afla când pacientul avea o criză pe stradă şi, graţie aplicaţiei de pe telefonul mobil, puteau vedea o serie de instrucţiuni pentru a ajuta bolnavul.
Dacă invenţia buzoianului s-ar fi bucurat probabil de foarte multă atenţie în alte ţări, în România ea a fost trecută cu vederea din lipsa unei finanţări. Totuşi, în 2015, invenţia sa a făcut parte dintre ideile de afaceri calificate în finala globală ImagineCup organizată de Microsoft, obţinând o finanţare ASE Startup în valoare de 25.000 de euro.
Vlad Teohari are acum 26 de ani şi, după ce s-a lovit de refuzul companiilor din România, care îi reproşau că nu are destulă experienţă, şi-a încercat norocul în străinătate. Astăzi absolventul Colegiului Hasdeu şi al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii este manager de proiect în Franţa, la AKKA, principalul jucător pe piaţa de consultanţă în inginerie, compania cu activităţi în domeniile automotive, aerospaţial, feroviar, IT (partener principal pentru grupuri precum Renault, PSA, Fiat, Bombardier, Volvo, Airbus, Alstom, Valeo, Faurecia, France Telecom, Alcatel, Areva).
Reporter: Cum ai ajuns în Franţa?
Vlad Teohari: Explorând. Aventura mea în Franţa a început pe 9 septembrie 2016. Prin intermediul facultăţii din România am obţinut o bursă la un program de Master din Paris. A fost naturală alegerea, pentru că era singura ofertă din străinătate care acoperea total costurile. Aşadar, mi-am făcut bagajele şi am plecat la drum cu un plan care se întindea pe o perioadă de exact un an de zile. Toată această experienţă a fost un cumul de cultură, a fost ceva diferit, dar aparte. Am luat la pas străzile, am vizitat muzee, am colindat împrejurimile. Sunt multe beneficiile de care m-am bucurat. Franţa a fost, deci, şcoală, călătorie, amiciţie, joacă, distracţie şi cultură. A fost un fenomen care nu este pe înţelesul tuturor, însă timpul s-a scurs rapid, iar eu m-am întors în România hotărât să scriu un nou capitol din viaţa mea.
„În România, am fost demoralizat după ce am fost la primele interviuri”
Rep.: Şi nu ai reuşit să te angajezi în România?
V.T.: Fiind plecat o perioadă relativ lungă de timp, întoarcerea a avut şi elemente mai puţin pozitive. Atunci când am ales un drum nu tocmai natural, oamenii din jurul meu erau curioşi de continuitate. Fără să îşi dea seama, îmi puneau pe umeri o presiune din ce în ce mai mare. Fiecare întrebare legată de ce urmează mă lovea din plin. Aveam atât de multe întrebări şi niciun răspuns concret la ele, iar ei aşteptau următorul pas din simplă curiozitate. Voiam să fiu sigur că alegerea mea va fi cea mai bună şi duceam un conflict interior puternic, dar anul petrecut în Franţa a contribuit la decizia pe care am luat-o. Mi-am dat seama că vreau să fiu înconjurat de oameni şi îmi doream să găsesc o variantă care să îmbine calităţile mele sociabile cu cele tehnice. Din fericire, exista o specialitate care le combina: Management de Proiect. Ulterior, m-am lovit de o problemă, pentru că în România, ca să poţi face acest lucru, ai nevoie de mulţi ani de experienţă. Pentru majoritatea, eram doar un naiv care credea că poate să treacă peste câteva etape. Am fost demoralizat după ce am fost la primele interviuri, pentru că mi se tot spunea că nu există ceea ce caut eu. Însă eu aveam exemplul companiilor din străinătate care ofereau acest parcurs diferit, încă de la început. Locuiam undeva în cartierul Militari din Bucureşti şi, pentru că se apropia 1 Decembrie, aveau loc exerciţii de pregătire. În fiecare zi eram trezit de fanfara militară care intona imnul şi alte cântece cunoscute. Într-o dimineaţă, în ciuda unui fundal patriotic, am primit un mesaj legat de o oportunitate în Elveţia. Era vorba de o lună de pregătire în Geneva, iar apoi puteam alege între ţări precum Belgia, Franţa sau Germania.
„Airbus este principalul nostru client”
Rep.: Despre ce specializare era vorba?
V.T.: Specializarea era fix ceea ce căutam, Management de Proiect. Am început procedurile pentru Franţa şi, după trei etape de verificare, am fost acceptat. Aşa am ajuns în Toulouse, un oraş în care nu mai fusesem niciodată până atunci, dar care mi-a dat şansa unui nou început. Acum lucrez ca manager de proiect în domeniul Aerospaţial la AKKA – o firmă de consultanţă în inginerie. Airbus fiind clientul principal, oportunităţile sunt uriaşe. De curând, unul din proiecte a fost făcut în colaborare cu AKKA România, iar eu am fost interfaţa dintre cele două echipe.
Rep.: Lucrezi la un proiect anume în momentul actual?
V.T.: Momentan, lucrez la un proiect cu un potenţial enorm, care îşi propune să promoveze practicile eficiente de Management de Proiect în afara companiei. Din păcate, nu pot da mai multe detalii.
Rep.: Ce s-a mai întâmplat cu proiectul cu brăţara pentru bolnavii de epilepsie?
V.T.: Proiectul nostru s-a dovedit a fi mai mult o muncă de voluntariat pentru persoanele care sufereau de epilepsie. A fost eficient la început, însă neavând resurse să venim cu îmbunătăţiri, aplicaţia EpSyDet a fost din ce în ce mai puţin folosită. Încă nu ne-am hotărât ce vom face, dar vom lua o decizie în acest sens la începutul anului viitor.
„Protestele recente din România au stârnit admiraţia celor din străinătate”
Rep.: Cum este văzută România astăzi de la Toulouse?
V.T.: Am senzaţia că de fiecare dată când plecăm dincolo de graniţele ţării, noi românii ne transformăm în mici ambasadori. Acest lucru e valabil şi pentru mine. De fiecare dată când spun de unde sunt sau când aud de România, am un sentiment aparte. Cred că nu realizăm şi nu apreciam la aceeaşi intensitate atunci când locuim în ţară. Evident că îmi lipsesc week-end urile alături de familie şi de prieteni, pachetele cu mâncare de la părinţi sau, mai ales, ciorba mamei. Am vorbit atât de mult de România aici încât mi-am convins prietenii apropiaţi să vină în vacanţă anul acesta. Au apreciat enorm amabilitatea oamenilor, natura impunătoare şi mâncarea bună. Tot dintr-un unghi pozitiv o văd şi cei care nu au apucat să vină în România, dar au auzit de protestele de amploare care au avut loc recent şi admiră capacitatea românilor de se mobiliza atunci când situaţia o cere.
Rep.: Am văzut din postările tale pe Facebook că pe lângă inginerie eşti pasionat de teatru…
V.T.: Da. Eu văd viaţa ca pe o cursă în care alergi pentru a-ţi descoperi propria persoană. Cu cât mai multe experienţe noi, cu atât mai mult contribui la versiunea ta finală. Întotdeauna am simţit că am şi o latură artistică, dar nu am avut curajul să o las să crească până acum pentru că societatea scotea în evidenţă lipsurile, nicidecum nu încuraja pasiunea. Atunci când am realizat a fost şi momentul în care mi-am zis că trebuie să îmi găsesc ceva timp şi pentru hobby-uri. Aşa m-am înscris la un club de actorie în Bucureşti. Povestea mea acolo a durat doar două luni de zile, pentru că după ce am ajuns în Toulouse am hotărât să continui cu teatrul. Nu stăpâneam limba franceză atât de bine încât să îmi permit o performanţă pe o scenă, dar norocul a fost de partea mea. Exista un club care făcea toate scenetele în limba engleză. M-am înrolat, iar după câteva luni jucam pe scena unui mic teatru din Toulouse.