Despre floarea recunoștinței știam că este rară, din ce în ce mai greu de găsit și de simțit, aproape de neatins. Este floarea de colț, spunea părintele la predică. Oare câți dintre noi pot atinge această floare? Pură, sensibilă, sus pe creste de munți, vegheată de cer în comuniune cu Universul… Întinde mâna și atinge-o, stă în puterea ta să faci asta!… gândeam coborând treptele bisericii și reflectând la tema liturgică a zilei geroase de început de calendar. Am trecut rapid în registru pentru câte lucruri minunate din existența mea îi sunt recunoscătoare Creatorului Divin. Îi datorez întreaga mea existență! Și totul e atât de simplu de fapt, se rezumă la un MULȚUMESC banal pe care mulți dintre noi uită să-l rostească.
Am avut ocazia să trăiesc în ultimii trei ani într-o țară din Europa în care banalul „mulțumesc“ este folosit mai des decât „bună ziua“, unde oamenii îți zâmbeau candid pe stradă fără să știe cine ești ori de unde vii, fără să te fi văzut vreodată, fără să aștepte neapărat un serviciu în schimbul zâmbetului lor. La început, eram ușor stingherită de acest zâmbet cu care nu eram obișnuită… apoi, ce să zic, nici „limba lui Voltaire“ nu o stăpâneam prea bine… dar, într-un timp scurt, acest zâmbet mi-a devenit ca o hrană. O altfel de hrană, una spirituală!
Aveam ori nu aveam treabă, dimineața ieșeam din casă să culeg zâmbetele oamenilor și să le răspund, să privesc cerul cu recunoștință, să admir florile care nu lipseau din grădini ori de pe pervazurile ferestrelor în niciun anotimp. Oameni calzi, oameni cărora simți că le pasă de tine fără să te fi văzut vreodată. Te priveau în ochi, îți zâmbeau și rosteau un simplu „Bonjour, madame!“. Îți mulțumeau pentru orice lucru mărunt, spunându-ți că ești foarte drăguț pentru că l-ai ajutat, ori că i-ai oferit locul în autobuz, ori că l-ai lăsat să treacă în fața ta la casa de marcat pentru că l-ai văzut mai în vârstă.
E modul lor format prin educație de a-și manifesta recunoștința. Ciudat?!? E lucrul care îmi lipsește cel mai mult și după care tânjesc aici, la mine acasă, în România! După zâmbet, după simplitate și onestitate, după gentilețe, după recunoștința exprimată atât de simplu, dar din inimă! Acolo mergeam, după-amiezile, cu bicicletele peste câmpurile străbătute de piste speciale, întâlneam oameni necunoscuți care se plimbau ori făceau jogging și ne salutau de parcă ne știam de-o viață! Cât de frumos!
Mi-a trecut visarea brusc și am simțit un gust amar când mi-am revăzut un fost șef, după mai bine de 20 ani, într-un supermarket de aici din oraș. Mi-a tresărit inima de bucurie că îl revăd, că este sănătos! M-am uitat zâmbind către el și i-am surprins privirea. Era însoțit. Nici eu nu eram singură. Nu cred că biata soție l-ar fi împiedicat să mă salute… dar nu a făcut-o. Și-a îndesat mai bine căciula de blană neagră din păr de nutrie pe cap, apoi și-a mutat privirea. Făcusem un pas către el, ne despărțeau doi-trei metri, însă distanțele capătă proporții inimaginabile atunci când oamenii uită să fie oameni!
Aerul din incinta magazinului parcă devenise dintr-o dată greu de respirat, aglomerație, nebunie de sfârșit de săptămână… Amintirile din trecut veneau ca un tăvălug către mine, iar acel om făcea parte integrantă din ele. Eram atât de tânără, puțin trecută de douăzeci de ani, sensibilă și neobișnuită cu viața într-o cazarmă. Am greșit… Îmi amintesc și acum de ce toate sunt atât de vii în memoria mea de parcă s-au petrecut ieri.
El avea funcție importantă și era obișnuit să aibă în subordine bărbați. Femeile au apărut ulterior în schemă, spre disperarea lor. Nu aveau dactilografă încadrată dar, pentru că mă descurcam destul de bine la mașina de scris, m-au rugat să îi ajut la redactarea unui document… Nu era pentru prima dată când făceam acest lucru. Atunci însă, am comis-o „grav“… Am greșit o literă din abrevierea instituției, în antet. A răcnit la mine din toți plămânii… am înmărmurit! Mi-au dat lacrimile și am ieșit afară… La fel am făcut și acum, după aproape trei decenii. Am privit prin geamul înalt din nou către el. I-am văzut privirea de gheață și mi-a fost milă de sărăcia acelui om bogat, aproape mi-au dat lacrimile.
Privesc cerul gândind că îi mulțumesc, nu pot fi supărată nici pe gestul lui de atunci și nici pe cel de astăzi. Urletul lui nesăbuit m-a făcut să înțeleg duritatea sistemului în care tocmai intrasem. M-a călit și am înțeles fără prea multe amănunte cum stau lucrurile într-o lume care până atunci fusese numai a lor, a bărbaților.
Mulțumesc, Doamne, pentru tot, mulțumesc oameni buni, și să știți că vă iubesc necondiționat și pentru totdeauna!