O durere bruscă sau o jenă apărută în regiunea inghinală (la „stinghie”) te poate sâcâi timp de luni întregi. Ea poate apărea după un efort de ridicare sau după o zi obositoare „în picioare” şi, după un timp, se poate însoţi de apariţia unei „umflături” în acea zonă, dureroasă mai ales la tuse şi la strănut şi care se reduce la apăsare.
Să trecem în lumea termenilor medicali, spunând că simptomele de mai sus sugerează o hernie inghinală. Întâlnită mai ales la bărbaţi, dar şi la femei, hernia reprezintă o parte din „plata” făcută de corpul uman pentru trecerea la mersul pe două picioare (nu puteai sta la nesfârşit în patru labe în faţa şefului de peşteră). Se produce printr-un orificiu preexistent în peretele abdominal, fie din cauza slăbiciunii acestuia, fie prin eforturi peste măsură.
Lăsată netratată, în afara neplăcerii cauzată de durere, hernia poate evolua spre complicaţii. Ca orice gaură într-un sac (iertaţi comparaţia care poate afecta unora dintre noi sentimentul de dumnezei) se poate mări până la dimensiuni groteşti, nu de puţine ori genunchiul fiind o bornă periculoasă a prezentării la operaţie. Dacă te încearcă un zâmbet, să ştii că denumirea medicală a acestor hernii gigante este „hernie cu pierderea dreptului la domiciliu”. Sau, nu mai puţin grav, poate „prinde” în sacul herniar intestin subţire sau gros (hernie încarcerată) şi chiar le poate afecta viabilitatea (hernie strangulată), ambele fiind situaţii de urgenţă şi putând fi însoţite de vărsături, destinderea abdomenului, oprirea tranzitului digestiv şi dureri atroce. Rezolvarea acestei ocluzii intestinale poate include sacrificarea intestinului sau celorlalte componente abdominale „prizoniere” în capcana herniei.
Pentru a evita apariţia acestui mic Stalingrad abdominal, este necesară prezentarea din timp la medicul chirurg, de la primele simptome amintite, în ciuda zicerii „ei… e o simplă hernie…”. Chirurgia de azi permite o cură chirurgicală adecvată, pe cale deschisă sau laparoscopică, cu o rată de recidivă (de reapariţie a defectului) de sub 3-4% (chiar şi Institutul Shouldice din Canada, dedicat acestei boli şi care a instituit regulile de aur ale tratamentului, are o recidivă de 1%). Ajuns în faţa chirurgului, după efectuarea unor minime investigaţii, te poţi aştepta la o operaţie de 45-60 de minute, în care cel mai probabil va fi preferată anestezia rahidiană. E util să ştii că în majoritatea cazurilor (dar nu întotdeauna) va fi folosită o „plasă” pentru repararea defectului (grefon sintetic, în păsăreasca medicală). „Plasa” va fi cusută la marginile defectului, asigurând astfel un perete abdominal fără tensiune („tension free” spune promotorul cu nume complicat al procedeului). Simpla sutură a ţesuturilor nu este suficientă în cele mai multe dintre cazuri, din motive care pot ţine de calitatea lor, de vârstă, de bolile asociate sau de efortul fizic presupus a fi făcut în continuare. Cu alte cuvinte, recurgând la aceeaşi comparaţie textilă, gândeşte-te că bunicii noştri preferau să pună un petec la gaura dintr-un sac, şi nu coseau marginile ei. Dar cum spunea un poet cu har, „pentru că toate trebuiau să poarte un nume”… cel mai utilizat este procedeul Liechtestein.
Operaţia, în majoritatea cazurilor, aparţine în privinţa duratei de spitalizare categoriei „one day surgery”; pe româneşte, te operezi azi, pleci tot azi sau, în unele cazuri, mâine. Şi oricât de temător ai fi, la întâlnirea cu medicul chirurg, adu-ţi aminte, mai în glumă, mai în serios, vorba românească: „Orice sac îşi are petecul”!
Dr. Costin DUŢU,
Medic primar chirurg, doctor în ştiinţe medicale, Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central, Clinica Sapientek, 0238.721.722