Intrat în opoziţie, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu şi-a descoperit noi valenţe, ultima fiind cea de iniţiator al unor proiecte legislative în domenii pe care le-a ignorat în trecut. Amnezie sau doar nevoie de capital politic? Mai degrabă ultima. Cert este că, împreună cu un colectiv de parlamentari, domnia-sa a descoperit beneficiile, „în interes cetăţenesc”, ale unei reglementări privind insolvenţa personală a românilor cu datorii. Din start, iniţiativa pare sortită eşecului, deoarece, la elaborarea ei, va purta discuţii tehnice cu băncile şi cu Banca Naţională a României. Or, tocmai mediul bancar şi autoritatea monetară nu agreează o asemenea lege.
Pe de altă parte, acţiunile domnului Ungureanu sunt nu numai redundante, ci şi neproductive, pentru că un proiect similar, dar denumit „Faliment personal”, se prăfuieşte în Camera Deputaţilor din 2011. Iniţiat de avocatul Gheorghe Piperea, textul propunea două variante de protecţie a datornicilor, în special a celor cu restanţe la credite. Prima prevedea intrarea în insolvenţă, după ce un judecător stabilea că o persoană nu-şi mai poate achita datoriile din cauza supraîndatorării sau a lipsei de lichidităţi, iar a doua introducea falimentul scuzabil, o procedură de lichidare a bunurilor pentru acoperirea creanţelor, caz în care judecătorul constata ca „falimentul personal nu se datorează culpei grave, relei-credinţe sau fraudei debitorului, ci unor conjuncturi economice şi sociale nefavorabile”. Odată aprobată procedura de insolvenţă, banca nu mai putea percepe dobânzi penalizatoare sau alte costuri suplimentare.
Atât băncile, cât şi BNR, au criticat iniţiativa, cea mai contestată prevedere fiind aceea că „debitorul de bună-credinţă care, fie prin plan, fie prin plata anticipată, a acoperit un minim de 75% din valoarea totală a creanţelor acceptate în lista creditorilor, va beneficia de închiderea anticipată a procedurii”. Cu alte cuvinte, nu erau de acord cu ştergerea a 25% din datorie. În plus, au obţinut şi sprijinul de neînţeles al Fondului Monetar Internaţional care, de
altfel, susţine peste tot în Uniunea Europeană, cu excepţia României, introducerea unei legi a falimentului personal.
Astfel, la presiunea mediului bancar şi sub pretextul că proiectul Falimentului personal introduce „hazardul moral” – adică românii se vor pune sub protecţia legii pentru a scăpa de plata datoriilor, în special ale celor bancare -, Guvernul Boc a blocat proiectul. Nu a vrut sau nu a putut să-i înţeleagă calităţile. Acelea de a institui un proces de insolvenţă modern, care abordează obligaţiile debitorilor şi drepturilor creditorilor într-un mod proporţional şi echilibrat. Pe de altă parte, legea ar fi putut să ofere şi un stimulent băncilor pentru crearea şi punerea în aplicare a unor acorduri realiste de rezolvare a problemelor generate de restanţele în creştere ale românilor.
În 2012, Guvernul Ungureanu a ignorat complet proiectul, iar mai nou, cel al domnului Ponta, a reluat, ca un patefon stricat, placa cu „hazardul moral”. Dincolo de faptul că, la grămadă, îi tratează pe restanţieri drept viitori infractori care, cu rea-credinţă, vor să scape de datorii, şi actualul premier uită că „hazardul moral” a intervenit deja de mii de ori până acum în Legea insolvenţei societăţilor comerciale. Firmele care au vrut să scape de creditele bancare sau de alte datorii s-au pus sub protecţia legii.
Sigur, poate nici băncile, dar nici consumatorii, nu sunt pregătiţi pentru o astfel de reglementare, dar impunerea ei îi va sili să-şi schimbe comportamentul. Până la urmă, tocmai aceasta este şi menirea legilor.
Trist este că, de fapt, sintagma „hazard moral”, în spatele căreia autorităţile îşi ascund slăbiciunile sau nepriceperea, le caracterizează în totalitate. De „interesul cetăţenesc” vorbeşte toată clasa politică în perioada campaniei electorale sau când stă în băncile Opoziţiei. Dar cum trece cu succes de proba de foc a alegerilor, deci când riscurile dispar sau se diminuează, comportamentul li se modifică radical.