Dan DINU
Pe o bancă de tablă, rece de înțepeneai iarna, fierbinte de ieșeau aburi din tine în luna lui Cuptor, în miros de plumb și huruit de rotativă, în atelierul cu geamuri sparte din spatele Casei Presei de pe Chiristigii, așa a debutat ucenicia mea și a colegilor mei din anii ‘90 la cotidianul OPINIA. Ce idilic îmi părea, după ce visarea mea spre ale scrisului necenzurat se rezumase la sertar și câteva lecturi într-un cenaclu de prieteni! Mă simțeam parcă readus la vremea prunciei, când, povesteau ai mei, umblam de-a bușilea pe lângă bolta de viță și tot încercam să ajung la struguri. Numai că, deodată, strugurii nu mai erau acri, puteai scrie orice și despre oricine, funcționa doar cenzura deontologică.
Alergai toată ziua după subiecte de senzație, era totuși epoca găinii care năștea pui vii, iar seara îți venea rândul la ,,cap limpede“, pendulai de la linotype (cine e curios cum arată așa ceva, poate o mai fi pe la muzeu) la imensa rotativă, te mai ciondăneai cu zețarii, care fie cereau o premiere, fie nu le convenea ce apărea a doua zi în ziar, că aveau simpatii politice la modă, feseniste. Iar OPINIA numai de partea puterii n-a fost vreodată. Dădeai la pace cu bunii noștri prieteni, în fond nu ieșeai pe piață fără ei, promițându-le o votcă la colț, la Milițianul Grăbit (protecția muncii prevedea pentru tipografi lapte, dar Dumnezeu știe ce beau ei din sticlele acelea vopsite pe dinafară în alb, că prea erau cu capsa pusă una-două!). Și așteptai febril pe masa de tablă să iasă tirajul. Puneai ștampila pe gigantica rolă de hârtie, adusă de la Letea cu diplomație și vin din podgoria proprie de administratorul nostru, nașul Traian, iar a doua zi reveneai cu elan între furcile caudine ale goanei după subiecte tari.
Iar muza presei era darnică și zorii democrației dădeau în clocot, făceam ședință de redacție, care material să deschidă pagina, se dădea OK-ul seara târziu și pleca ziarul la cules, dar apărea un cetățean că e manifestație la blocurile de pe Unirii din cauză că e frig în apartamente. O luam de la capăt, ne mai trezeam la sediu cu vreun grup de simpatizanți FSN, venea ziua onomastică a comandatului Poliției buzoiene de la ceea vreme și primea pe birou OPINIA cu front page „E ceva putred în Poliția buzoiană!”, și câte editoriale, anchete, reportaje, printre care mai picuram un „viol drăguț”, cum glumeam amar pe seama rubricii de fărădelegi.
O istorie romanțată, în care poate s-ar putea regăsi mai toată media post-revoluționară, dar câte ziare au rezistat tranziției și pot aniversa un sfert de veac pe baricade, non-stop? Și nu pot aminti de OPINIA noastră, a buzoienilor, fără a puncta un record jurnalistic, campania de presă derulată sub genericul – <O întrebare pe zi pentru ….>. Pentru „El lider maximo” al vremii, al cărui nume nu mai spune acum mare lucru, dar care pe atunci tăia și spânzura în județ, precum un Cronos ce-și devora acoliții, și a sfârșit la rându-i aruncat în Tartarul anonimatului de propriile progenituri politice. O campanie, „gardons les proportions”, care mă face să parafrazez în titlu un slogan actual, ce vorbește de la sine despre sacrificiul și libertatea jurnalistului.
O vorbă de duh spune că marea literatură rusă (da, există, se poate verifica pe Internet!) a ieșit din Mantaua lui Gogol. Fie-mi permis să cred că mai toată confrerimea gazetărească buzoiană s-a moșit la școala omului care s-a identificat și va rămâne frontispiciul OPINIEI – Corneliu Ștefan, respect Maestre! Despre ce se întâmplă astăzi în mass-media, să le ținem pumnii colegilor noștri din presa buzoiană, care au scăpat de masa de tablă din tipografia debutului meu, dar se luptă cu alte paturi ale lui Procust, samavolnice, mercantile, devoratoare. Și parcă se sparie gândul să mai scoți încă un sfert de veac de OPINIE, dar de ce nu?
S