Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a realizat un raport în care se arată că persoanele cu credite ipotecare[…]
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a realizat un raport în care se arată că persoanele cu credite ipotecare din ţările emergente din Europa au fost afectate de criză într-o mai mare măsură decât persoanele fără datorii, în contrast cu situaţia din ţările din Europa Occidentală. În raportul BERD se precizează că ţările emergente sunt statele din Europa Centrală şi de Est, Europa de Sud-Est şi Ucraina.
În 2010, doar 5% din populaţia Europei emergente avea un credit ipotecar, comparativ cu 26% în ţările occidentale. Din aceste credite, 42% erau denominate în valută, iar 13% erau restanţe la sfârşitul anului. În contrast, în ţările occidentale, creditele ipotecare în valută erau aproape inexistente, iar nivelul restanţelor era de 2% – moneda majorităţii acestor ţări este euro.
Aspectele care au determinat severitatea impactului crizei au fost:
Nivelul serviciului datoriei (adică suma alocată plăţii ratelor la credite din totalul veniturilor lunare, exprimată în procente), care măsoară plăţile asociate împrumutului ca procent din venit.
Denominarea creditului ipotecar.
Ambele variabile au influenţat consumul în perioada crizei. Atât în Europa emergentă, cât şi în Europa Occidentală, serviciul datoriei a fost de aproximativ 30% în 2010, deşi cu variaţii substanţiale de la un debitor la altul. Un serviciu al datoriei de peste 30% indică vulnerabilitate financiară. Este logic că persoanele care s-au angajat într-un credit ipotecar cu cost ridicat înainte de criză să îşi reducă mai mult consumul pe perioada crizei.
O selecţie atentă a fost făcută şi în ceea ce priveşte moneda creditului. Astfel, băncile, identificând riscul presupus de împrumutul în valută în cazul deprecierii monedei naţionale, au acordat credite în moneda străină în mod special clienţilor relativ solvabili, în special în ţările în care riscul deprecierii sau devalorizării a fost ridicat.
Oricum, în ţările în care moneda s-a depreciat semnificativ, în mod paradoxal nu s-a constatat o creştere generală a restanţelor asociată cu denominarea în valută.
În concluzie, moneda imprumutului a contat, dar nu într-o măsură decisivă. Debitorii în valută cu venituri afectate au fost nevoiţi să restrângă consumul într-un grad mai ridicat decât cei în moneda naţională. Totuşi, restanţele au fost în general reduse, chiar şi în cazul deprecierii semnificative a monedelor naţionale. Ceea ce sugerează faptul că băncile au selectat eficient clienţii pentru credite în valută. Pe de altă parte, în condiţiile în care aceştia şi-au redus totuşi semnificativ consumul, creditele în valută s-au dovedit a fi într-adevăr costisitoare.
Ec. Aurel GUBANDRU
Preşedintele Asociaţiei Economiştilor din România, filiala Buzău