Privatizările ratate ale societăţilor CFR Marfă şi Poşta Română reprezintă cea mai bună imagine a cât de prost merg lucrurile în România guvernată de USL. Nici măcar când vrem, nu mai putem să ne vindem societăţile cu o poziţie de piaţă bună, pentru că nimeni nu mai doreşte să le cumpere.
Sau, cel puţin, nu doreşte să le mai cumpere în condiţiile în care încercăm noi să le vindem. Adică după ce au fost devalizate de un management ales exclusiv pe criterii politice. În plus, este evident că şi aceia care au răspuns de procesul de privatizare au fost ori total nepregătiţi, ori total interesaţi de eşecul vânzării. Aşteptările erau, în primul rând, pentru privatizări în interesul românilor, pentru tranzacţii transparente, profesionist realizate, cu îndeplinirea condiţiilor din scrisoarea de intenţie semnată cu finanţatorii internaţionali.
În cazul simulacrului de privatizare de la CFR Marfă, iniţial au fost introduse condiţii pe care investitorii nu le puteau respecta. Cei trei ofertanţi au fost respinşi, dar caietul de sarcini a fost refăcut prin diminuarea cu 100 de milioane de euro a cifrei de afaceri cerute. Dar semnele de întrebare nu au întârziat să apară, după ce descalificaţii au reuşit să se… califice după reluarea procesului. Cum poate o companie să plătească un preţ de 180 de milioane de euro pe CFR Marfă, dacă are o cifră de afaceri de numai 20 de milioane de euro? Poate doar eşalonat, dar în acest caz totul se transformă, din start, într-o afacere proastă.
Pe de altă parte, analiştii spun că CFR Marfă valorează semnificativ mai mult decât au stabilit în fugă consultanţii, atât prin valoarea afacerii şi a activelor existente, cât mai ales pentru că datoriile către stat au fost şterse. Oare vom asista din nou la „surpriza” unui faliment anunţat pentru a se crea loc liber unor prieteni „de partid”? Jocul de-a „calificarea descalificaţilor” pare să indice un asemenea scenariu.
La Poşta Română, lucrurile au fost şi mai simple. Pur şi simplu, nimeni nu a cumpărat caietele de sarcini, ceea ce înseamnă că nu există interes în actuala structură de vânzare şi că, în acelaşi timp, privatizarea este făcută „din scurt” şi „pe margine de birou”. Procesul a fost amânat cu şase luni, după ce ANAF a descoperit noi datorii fiscale în valoare de 25 de milioane de euro. Potenţialii investitori au făcut rapid cale întoarsă, răspunzând, diplomatic, că trebuie să analizeze noile condiţii.
România nu va avea nicio şansă de dezvoltare, iar românii nu vor trăi mai bine dacă autorităţile vor continua să mimeze privatizarea şi eficientizarea societăţilor cu pierderi, prin înlocuirea managementului „de stat” cu unul „privat”. În noul context internaţional, cu bani scumpi şi oameni de afaceri precauţi, aflaţi doar în căutare de active sigure, România va dispărea de pe harta investiţiilor dacă politicienii vor continua să considere „statul” ca pe propriul buzunar, de unde se pot scoate bani la infinit. Mai devreme sau mai târziu, „găurile” trebuie acoperite, iar buzunarele tot mai goale ale românilor nu mai pot fi folosite drept soluţii pentru umplerea lor, aşa cum s-a întâmplat continuu în ultimii 20 de ani
Din păcate, lucrul nefăcut la timp se răzbună. Restructurarea întreprinderilor de stat pe care o tot recomandă FMI şi Comisia Europeană a fost temporizată an după an. Ratarea ultimelor privatizări – să nu uităm nici de cele de anul trecut, Oltchim şi Cuprumin – arată clar că amânarea acestei reforme îşi produce astăzi consecinţele, inclusiv în ceea ce priveşte viitorul miilor de salariaţi. Ei vor fi disponibilizaţi într-o piaţă a muncii fără locuri de muncă.