A spune „Traian Băsescu o susține pe Elena Udrea” e un pleonasm. Pentru că Traian Băsescu înseamnă Elena Udrea. A fost proiectul lui de la bun început și doar cei care
au vrut să vadă și să creadă altceva au refuzat evidențele. Pentru mulți a fost nevoie de zece ani, ca să rămână uimiți, debusolați, șocați de recunoașterea acestei alegeri care a avut loc la nicio lună după ce prelua mandatul de președinte.
Loialitatea reciprocă dintre cei doi poate fi acceptată, cât timp ar fi rămas la un nivel personal și nu ar fi prezentată ca o virtute politică. Mihail Manoilescu spune mult mai bine în ,,Etica politică”: „Fidelitatea față de șeful partidului poate să constituie o virtute cu caracter privat, dar niciodată o virtute politică; ea merită să fie un loc de onoare în cartea De amicitia, dar nu într-un volum De rebus politicis”.
Traian Băsescu își încheie mandatul sub aceleași auspicii sub care a început: Elena Udrea. Ceea ce rămâne în mod vizibil în urma lui este dârzenia cu care a dorit să o impună pe scena politică. A fost proiectul său prezidențial și politic. Lui Traian Băsescu trebuie să i se recunoască coerența și consecvența în susținerea acestui proiect.
Acest lucru – apartenența la un proiect – nu e de imputat. De imputat e faptul că a uitat să vorbească despre acest proiect, care i-a definit zece ani de mandat, în campaniile electorale, când cerea votul și încrederea electoratului pentru un alt proiect: cel pentru țară, fără să ne avertizeze că asta înseamnă Elena Udrea. Pentru proiectul său personal a sacrificat tot: o alianță, guverne, un partid, acum și viitorul imediat al țării, oameni pe care i-a demonizat public, cu aceeași capacitate uluitoare, pe care i-am descoperit-o în toți acești ultimi ani, de a mistifica realitatea, oameni care i-au fost alături când se simțea zilnic amenințat de Adrian Năstase și tripleta mult hulită Bittner-Petrache-Cocoș (cumva vreunul dintre cei trei a luat calea Justiției independente sau primarul Bucureștiului, șeful opoziției de până în 2004, a mințit o țară întreagă vreo trei ani de zile, acuzându-i de tot felul de nelegiuri făcute de aceștia în numele lui Adrian Năstase?) sau de cei 322.
Lui Traian Basescu i-a plăcut să pară ochiul vigilent ce străpunge saltelele din dormitoarele celorlalți. Acum anunță că unii și-au pitit tot felul de amănunte din CV-ul lor. Cu aceeași aroganță pe care și-a permis-o în toți anii aceștia. De altfel, cel mai des s-a exersat în a intimida. A folosit la nesfârșit sintagama „eu sunt bine informat” (ce să vezi, exact în cazul Cristian Diaconescu nu a fost informat la timp), a jucat atât de credibil rolul „reformatorului”, farsa independenței de orice grup de interese, încât a convins pe mulți cât de neinteresat personal e în zbaterile politicii mârșave ale celorlalți nenorociți pe care îi deconspira neiertător. Doar țara părea să îi fie călăuză. Se lupta năprasnic cu toți cei care îl prezentau ca pe un prestidigitator al dosarelor.
Uneori miza era atât de personală încât și un ziarist modest trebuia să fie ,,demascat” pentru greșeli din adolescență când a reușit un interviu compromițător pentru un apropiat din „selectul” grup de interese. Cu ajutorul unor trusturi de presă bine plătite de grupul familiar lui, a reușit să pară că doar el are dreptul să vorbească și să acuze. Traian Băsescu mereu a mizat pe frica pe care o provoca, invocând public sau în privat câte un secret, câte un element de dosar.
Traian Băsescu are de câștigat o singură luptă: viitorul său și al alesei lui. Iar dacă pentru asta Victor Ponta trebuie să fie președinte, va face totul ca Ponta să fie președinte. Inclusiv să sfărâme toate șansele dreptei de a feri țara de pesederizare. Și apreciez sinceritatea lui Viorel Hrebenciuc, care în emisiunea de miercuri seara, de la Digi 24, a recunoscut că Elena Udrea, prin cadidatură, îl ajută pe non-adversarul cuplului de la Cotroceni, Victor Ponta.
(text preluat de pe www.adevarul.ro)