Războinicul luminii din nocturnă şi idolul puşcăriaşilor, Gigi Becali, a fost, într-un final, redus la tăcere, chiar în mijlocul unei emisiuni televizate. Nu de argumentele vreunui ziarist pe care nu şi-a mai găsit cuvintele să-l înjure în direct, ci de sentinţa care l-a făcut să-şi arunce casca şi microfonul şi să facă un lucru de care puţini îl credeau în stare: să tacă pentru câteva minute.
S-a aşezat cuminte la televizor şi a mai comis o extravaganţă: s-a apucat să cugete. A ieşit din perplexitate şi meditaţie întărit cu o idee nouă, pe care a şi anunţat-o presei, în drum spre casă şi familia de la care şi-a luat „la revedere” pentru doi până la trei ani. Ideea sclipitoare care l-a făcut să-şi revină în simţiri şi aplomb era graţierea. Adică mila prezidenţială.
Între timp, pe ecranele îngălbenite de „Breaking news” ale televizoarelor începuse corul părerologiei: cohorte de analişti, jurnalişti, sportivi, impresari, psihologi, politicieni şi astrologi, toţi aveau câte o opinie, o trăire, o impresie despre Becali şi condamnarea lui. Majoritatea, în alb-negru: Becali era fie un demon pedepsit, fie un heruvim căruia pronia cerească îi dă o încercare. Dacă ar fi existat televiziune în Evul Mediu, exact aşa ar fi arătat, sunt sigură. Fără nuanţe. Ori cu imprecaţii, ori cu litanii. Iar rezultatul s-a văzut în câteva minute pe trotuarele din Pipera. Aproape toată suflarea vecină cu Becali se adunase în faţa casei ca să-i deplângă suferinţa. Că era un om bun, care dădea, deci merita. Că judecătorii au fost nişte ingraţi, care nu i-au recunoscut lui Becali generozitatea cu amărâţii. Şi că, desigur, Huidu e de vină, că n-a luat şi el puşcărie pentru că a omorât trei oameni cu maşina. Iar televiziunile erau, desigur la post. Cum ar fi putut să lase raţiunea, logica minimală să stea în calea unor transmisiuni în direct spectaculoase? Becali primise deja o doză de milă. Nu pe cea prezidenţială, ci mila publică.
Fără să am pentru condamnare niciun sentiment (nici de jubilaţie, nici de regret), am însă o întrebare: de ce ar trebui să ne fie milă de Becali? Fie în mod particular, fie în mod oficial – pentru că asta ar însemna o graţiere, o milă oficializată a statului pentru un condamnat. Înţeleg simpatia galeriilor, înţeleg empatia puşcăriaşilor, înţeleg şi chiar regret suferinţa soţiei şi copiilor săi, dar nu înţeleg care este legătura între faptele sale şi milă. Dacă vorbim în mod particular, de oamenii care au primit diverse pomeni de la el, pot să pricep că şi l-ar dori liber şi generos în continuare. Dar, dacă vorbim de instituţii, nu pot decât să mă întreb: lui George Becali când
i-a fost milă de statul român? Cumva atunci când i-a samsarit terenurile? Sau când i-a nesocotit legile? Când i-a ocupat funcţiile publice? Când i-a înjurat politicienii şi ziariştii? Când a reinventat demagogia şi populismul pentru a-l reprezenta în Parlamentul European? Când a vrut să-l fenteze şi să fugă în miez de noapte în Israel? Mai exact, ce a oferit domnul George Becali în schimbul acestei mile pe care acum se pregăteşte să o ceară sub formă de graţiere?
Este perfect adevărat şi prea puţin precizat: Becali nu a fost şi nu trebuia condamnat pentru că ar fi fost bogat, arogant, violent sau antipatic. Asta ne-ar întoarce în acelaşi Ev Mediu despre care vorbeam referindu-mă la spectacolul tv. Becali a fost condamnat pentru că a abuzat şi traficat nimic altceva decât proprietăţi ale statului român, împreună cu doi foşti demnitari ai acestuia. S-a bucurat de terenuri timp de 17 ani şi a prosperat inclusiv cu ajutorul lor. A avut bani să fie generos şi să le devină simpatic alegătorilor în parte şi datorită acelor terenuri ale Armatei pe care le-a obţinut ilegal. Adică, în lumina sentinţei de ieri, a fost filantrop şi pe banii noştri. Îl aşteaptă trei ani de închisoare în care detenţia sa va fi plătită tot din bani publici – peste 2.000 de lei pe lună, atât cât plăteşte bugetul public al României pentru hrana şi întreţinerea fiecărui deţinut. Şi acum crede că i se cuvine mila oficială a ţării, exprimată de stiloul prezidenţial care ar trebui să-i semneze cererea de graţiere.
Am încercat să găsesc exemple de cereri de graţiere aprobate de Traian Băsescu. Am descoperit trei: doi bătrâni de aproape 80 de ani, cu sănătatea precară, condamnaţi pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, şi o mamă a patru copii, cu situaţie financiară cumplită, condamnată pentru abandon de familie. Pentru toţi trei, justificarea graţierii a fost aceeaşi: motive umanitare. Domnul George Becali are 55 de ani, este în putere şi este departe de orice griji financiare. Vrea, însă, aceeaşi milă ca amărâţii de mai sus. Pentru ca, apoi, eventual să redevină politician şi filantrop pe speze publice. Asta nu-mi arată decât că domnul Becali vrea să mai trişeze încă o dată. Prima dată a fost în urmă cu 17 ani şi luni şi-a primit pedeapsa. Acum, poate, se uită mai atent în oglindă.
Oana DOBRE este jurnalist, ex-reporter special „Evenimentul Zilei”, şi ex-moderator Realitatea TV