S-au spus lucruri cât se poate de interesante și de pertinente, ieri, la ședința pe parcursul căreia Consiliul Superior al Magistraturii și-a ales noua conducere. Luările de poziție, atât ale
președintelui Ionannis, cât și ale magistraților care au luat cuvântul la lucrările în plen au fost deja – și vor mai fi, cu siguranță, în următoarea perioadă – luate la puricat, întoarse pe toate fețele, răstălmăcite, de jurnaliști și de politicieni, fiecare după priceperea și după interesele sale.
Un singur lucru, însă, a fost trecut sub tăcere, așa cum a fost trecut cu vederea în întreaga ultimă perioadă, de efervescență a activității Direcției Naționale Anticorupție. Chestiunea în cauză poartă un nume, ,,confiscarea extinsă a averii”, însă eu aș numi-o ,,dreptate până la capăt”. Și mă refer la partea finală a tuturor anchetelor răsunătoare care au făcut din procurorii anticorupție un fel de eroi naționali, respectiv recuperarea prejudiciilor uriașe pe care cei deferiți Justiției le-au adus bugetului statului. Aceasta, bineînțeles, după ce Justiția îi va găsi vinovați.
Spun acest lucru pentru că, am constatat cu toții, divorțurile pentru protejarea averii au devenit un sport național printre cei vizați de diversele anchete anticorupție, așa cum au devenit și cesiunile acțiunilor unor firme către neamuri de a șaptea spiță sau către diverși aurolaci sau semianalfabeți, toate cu același scop.
Legislația privind confiscarea extinsă a averilor obținute prin fapte de corupție este adoptată la nivel european, prin strădania europarlamentarului român Monica Macovei. Nu mai este nevoie să precizez faptul că fiecare țară membră a Uniunii Europene este obligată să o adopte, armonizând-o cu legislația fiecărui stat în parte. Din păcate, nu am auzit, în ultima perioadă, niciun politician care să vorbească despre acest aspect ca despre o prioritate, și nici nu am auzit, ieri, vreun magistrat care să pomenească acest lucru.