Despre doctorul encicloped Mircea V. Homescu se poate scrie mult, grație atât contribuțiilor sale în sfera culturii râmnicene, cât și în domeniul medical. Acestea îi confirmă dreptul la recunoștință și neuitare.
Personalitate proeminentă în practicarea medicinei și în pledoaria pentru ideile eclatante, de o tulburătoare originalitate (prezente în materialele și lucrările publicate), dr. M.V. Homescu a hotărât, în tinerețe, să se stabilească la Rm. Sărat (1968), dăruind acestei așezări iubire, competență, înalt profesionalism, energie nestăvilită. A fost norocul urbei acesteia, al celor care l-au cunoscut, să se bucure de beneficiile calităților acestui Om.
L-au făcut remarcat în zona buzoiană și în țară deontologia profesională fermă, autentică, de înaltă ținută care i-a luminat cei peste 55 de ani în practicarea medicinei, dar și conținutul scânteietor al eseurilor și cărților pe care le-a publicat.
A fost un Om, un Spirit dinamic, scânteietor, împrăștiind cu generozitate idei ce te revigorau, predispunându-te la adâncă meditație. Știa să dăruie continuu celor doritori eșantioane din zestrea lui spirituală; știa, zâmbind cu subînțeles, să te oprească de la căderea în prăpastia eșecurilor. Știa să te plimbe cu dibăcie prin paradisul sau prin infernul vieții cotidiene. Știa, mai ales, cum să-i salveze pe mulți dintre pacienții săi din ghearele morții. Nu numai prin acestea, dar mai ales prin farmecul frust, neelaborat al discursului cu care era înzestrat, a reușit să rămână strălucitor în memoria colectivă și să fie demn de cinstire.
Acest Om și Spirit rar, care s-a numit și rămâne în istoria urbei cu numele dr. Mircea V. Homescu, nu s-a ascuns cât a viețuit în amintirile glorioase sau în platoșa personalităților de excepție. Disprețuia procedeul, precum și năravul unora de a-i minimaliza meritele. Cetatea însă l-a așeazat la locul cuvenit, pentru că s-a zbătut să fie construit Spitalul Municipal Râmnicu Sărat și nu s-a lăsat până când acesta n-a apărut pe harta urbei. Așadar, „Vezuviul din masivul ideilor“ (așa cum a fost numit metaforic odinioară datorită firii sale clocotitoare) n-a murit, fiindcă astfel de personalități nu pot muri, n-au cum să dispară din conștiința urmașilor, ci rămân o permanență.
Să recunoaștem, cu mâna pe inimă, că de la inegalabilul Mircea V. Homescu noi (și mulți ca noi) am învățat enorm, că ascultându-i prelegerile care au echivalat cu veritabile cursuri universitare, ne-am primenit sufletul, ne-am îmbogâțit mintea și spiritul. Să-i ascultăm doar câteva fragmente din minunatele aserțiuni la care ținea mult și care ne-au desfătat, ne-au marcat și au devenit veritabile pilde călăuzitoare.
La capătul carierei, Domnia Sa declara cu o sinceritate covârșitoare: „Eu… amărâtul care semnez mai jos, declar cu mâna pe cord, sub formă de panseu, că toată viața profesională m-am luptat cu trei dușmani fioroși: șocul, infecția și hemoragia, precum și cu un al patrulea, și mai scârbos decât ceilalți trei la un loc: invidia urâcioasă a unor (…)“. Ne-a lăsat să înțelegem că această luptă e un rău necesar din care numai oamenii puternici ies biruitori. Și el a reușit să triumfe. Ne-am numărat printre norocoșii care au ucenicit la școala unor idei homesciene, numite de noi diamantine, școală care a echivalat cu o autentică facultate de socio-filozofie.
Într-un eseu (expediat nouă în anul 2008), ne-a fascinat îndemnul adresat Atotputernicului pentru iertarea neghiobiilor noastre, săvârșite de-a lungul traseului existențial pe care l-am parcurs. Ne povățuia cu blândețe Mircea V. Homescu ca, din când în când, să înălțăm rugă de iertare, fiindcă L-am dezamăgit în intenția Lui de a face din noi încununarea întregii creații a Lui, de la Facerea Lumii. Să recunoaștem, este un duș profetic, pe care niciodată nu-l vom uita.
Reconfortante și pline de profunzime sunt reflecțiile referitoare la calitatea ființei umane. Ele afirmă adevăruri consfințite de experiența umanității: „Omul adevărat nu este ceea ce pare, nici ceea ce vrea, ci numai ceea ce reușește să facă“.
Cum să nu-i fie recunoscătoare posteritatea cugetătorului profund, pledând permanent pentru cunoașterea de sine și pentru a face ordine în „ograda sufletului“: „Conștiința de sine implică recunoașterea și a calităților, și a defectelor; pe primele cultivă-le, pe ultimele – alungă-le! Ușor de zis! știe cineva cât de greu este să faci curățenie în ograda sufletului, operând printre toate cele cu care viețuiești de-o viață întreagă?“
Cele ce am afirmat destul de concis în rândurile de mai sus au împlinit o statornică dorință aparținând strălucitului om de spirit și povățuitor, care ne zicea de la obraz: „Lălăielile nu fac doi bani, amintiți-vă bine ce v-am spus eu și mai treceți prin ograda mea din când în când“.
Iată de ce acum rostim, în credință și din adâncul inimilor doar cuvintele: MAESTRE, vă suntem recunoscători pentru cât ne-ați dăruit și, cu fruntea plecată, vă mulțumim din adâncul sufletului.