Comemorându-l, în iulie, pe Mircea V. Homescu (d. 20. 07.2014), vom învinge cruzimea uitării unui medic chirurg de renume, psiholog subtil, îndrăgostit perpetuu de frumos, filozof tăios, intrat în arşiţa scrisului ca să ne descânte de dor.
Cuvine-se cinstire şi cuvioasă gratitudine acestui OM născut parcă pentru a pune în genunchi suferinţa din omeneştile noastre vieţi.
Da, cinstire să-i aducem, că el a fost şi unul dintre spiritele alese care a rodit în atmosfera primenitoare a Râmnicului Sărat.
Da, să-l ascultăm grăind prin flacăra literei lui şi astăzi simţind cum ne priveşte din împărăţia eternităţii şi ne oferă nestemate din clocotitoarea-i cugetare.
Cândva aşezat în jilţul celor 70 de ani, mi-a trimis într-un MAI năpădit de flori, câteva exerciţii de nemurire, fiindcă, scriind, respecta povaţa lui Bill Hodges: “Împărtăşeşte-ţi cunoştinţele. Este o cale spre nemurire.”
N-a scris din infatuare, ci a ţinut neapărat să ne atragă atenţia asupra noxelor sufleteşti, citând, rostind obsesiv următoarele îndem-nuri pentru o “compoziţie ideală” a verticalităţii noastre ca oameni de omenie. Ne sfătuia să ne asemănăm măcar cu OMUL care este: “-limpede în gândire; -ferm în convingeri; -nemărginit în iubire (faţă de cei care merită; tolerant chiar şi faţă de cei ce nu merită-fiindcă răutatea şi prostia sunt surori.”)
În numele semenilor de bună-credinţă aş spune: ,,Iartă-ne, magistre, că nu ştim câţi dintre noi am împlinit toate aceste poveţe!”
Cugetătorul era un neobosit căutător de înţepciune şi un confesor cinstit cu sine şi cu cei din jur. Citea mult şi exprima esenţe. Nu se sfia să-şi recunoască limitele şi dezamăgirile: ,,Am trecut prin viaţă prin situaţii în care şi mângâierile m-au durut.; aş fi preferat – atunci palme în locul mângâierilor !“
Prietenia cu Adevărul i-a conferit libertatea de a fi el însuşi, totodată, dezamăgirea de a fi ostracizat pe moment. Starea de ingratitudine a neprietenilor nu l-a împiedicat să exprime senin ce gândea: “Cu ani în urmă am remarcat că adevărul are o dezolant de scurtă perioadă de acceptare în lume, între două perioade injurioase; mai întâi e luat drept paradox, iar în final trece drept… banalitate. Un creier sărac în circumvoluţiuni… numai aşa poate să-şi clocească aprecierile!”
Cine a stat în preajma acestui medic de excepţie, dublat de un intelectual erudit, a avut ce învăţa. Stăpân pe bisturiu, informat la zi , participant cu lucrări de specialitate la consfătuiri, sesiuni ştiinţifice , era pătruns şi de cultul pentru valorile autentice ale neamului. Veritabililor intelectualii care au probat o “superbă tărie morală” în vremuri de răstrişte, le-a păstrat o nemărginită preţuire, considerându-i o “culme de demnitate”. Unul dintre aceştia a fost Radu Gyr, căruia îi citează, într-o lucrare, următorul catren: “Nu eşti înfrânt atunci când sângeri/ Şi nici când ochii în lacrimi ţi-s /Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis.”
Înainte de a se îmbolnăvi, mi-a citat la telefon cuvintele unui mare regizor: ,,Eu am să plec, dar n-am să mor niciodată.”
Prin amiezile de izbânzi în fapte bune, prin risipa de mărgăritare ale cugetării adevărate exerciţii de nemurire- dr. MIRCEA V. HOMESCU rămâne o torţă nestinsă în istoria spiritualităţii râmnicene, vrednic de perpetuă pomenire.