Stropii anemici, răzleți, de ploaie iminentă nu mă speriaseră, putea să fie orice dezlănțuire de natură, nu aveam cum să lipsesc de la sărbătorirea a douăzeci de ani de teatru la Buzău. Mă îndreptam spre evenimentul festiv din 10 aprilie cu aceeași emoție de acum două decenii când, în clădirea fostei Școli Pedagogice de fete, unde se amenajase o sală de spectacole modernă, cochetă, se bătea gongul inaugural al Teatrului buzoian, cu piesa „Omul cu mârțoaga“ a lui George Ciprian.
La intrarea în foaier, mi-a fost prinsă la reverul hainei, la fel ca tuturor celor care au venit în acea zi la marea sărbătoare, insigna aniversară, de care eram tare mândru. Eu, un simplu spectator, simțeam în acel moment că fac, într-un fel, parte din marea familie a teatrului. Era sentimentul care avea să mă urmărească în toată acea seară de neuitat.
M-am regăsit, întâi, în „Cartea teatrului“ de Marin Ifrim, apariție editorială de excepție în ceea ce privește conținutul și realizarea grafică, lansată înainte de spectacolul programat pentru seara aniversară. Oricât se vorbește acolo despre Paul Ioachim, primul director al Teatrului buzoian, despre mari actori care au răspuns invitației de a juca pe scena celui dintâi teatru de proiecte din țară, cum sunt Emil Hossu, Tamara Buciuceanu, Stefan Bănică Jr., Sebastian Papaiani, Diana Lupescu, Mircea Diaconu, Radu Panamarenco, Adriana Trandafir și alte nume care produc emoții chiar și la simpla înșiruire a lor, mi-am găsit locul în carte și eu, spectatorul. Fiindcă pe mine au vrut aceste mari personalități să mă simtă aproape, să mă emoționeze, să mă educe, pe mine au vrut să mă facă să gust din paharul cu fericire, fie și numai în timpul cât evoluau magistral în fața mea.
Mi s-a rezervat apoi un loc de onoare în cuvântul profesorului Stelian Grigore, care a vorbit patetic și înrâuritor despre carte și autorul ei, despre instituția teatrală în ansamblul culturii buzoiene. Nu m-a ocolit nici Marin Ifrim, cel care a scris cartea în timp și mi-a oferit astfel plăcerea de a citi fragmente din ea în presa locală. Nu mă îndoiesc în niciun fel că numai cu gândul la mine a dezlegat sacul cu amintiri dintr-o viață petrecută în preajma scenei și le-a prins în „Cartea Teatrului“, prima, după cum spune autorul, fiindcă m-a încredințat că vor urma și altele.
O „familie“ unită
Mie mi s-a adresat, înainte de toate, doamna Gina Chivulescu, directorul Teatrului „George Ciprian“ când, puternic marcată de eveniment, a deschis sărbătoarea de mare semnificație pentru cultura buzoiană. În aplauzele mele au primit diplome și plachete omagiale Sebastian Papaiani și Diana Lupescu, în fața mea au lăcrimat și unul și altul când și-au amintit de primul spectacol la Teatrul din Buzău. Pe mine, spectatorul, m-a elogiat Sebastian Papaiani când vorbea despre publicul elevat, care știe să guste actul artistic. Înainte de toate, Ion Bătinaș pe mine s-a bucurat să mă regăsească neschimbat după douăzeci de ani, așa cum spunea în cuvântul rostit la primirea diplomei și plachetei omagiale.
La mine s-au gândit, desigur, renumiții actori când au urcat pe scena buzoiană, dar și oamenii nevăzuți, cei din spatele scenei, de la sunetist la sufler, cei care fac în așa fel încât în lumina rampei totul să se petreacă normal, fără probleme. Cu gândul la mine au lucrat, desigur, pentru creșterea rolului Teatrului în viața culturală a Buzăului numeroasele instituții cărora li s-au acordat diplome și medalii aniversare. Tot pentru mine și-au dovedit generozitatea o mulțime de sponsori ai Teatrului.
În sfârșit, cu gândul de a mă bucura pe mine, a urmat spectacolul cu piesa „Fii cuminte, Cristofor!“ pe care, scăpat de emoțiile marii sărbători din viața Teatrului buzoian, eu, spectatorul, am urmărit-o cu sufletul la gură, așa cum mi se întâmplă mereu de douăzeci de ani încoace.
Fără să iau în seamă ploaia măruntă, sâcâitoare, mă îndreptam spre casă cu bucuria în suflet că fac parte din familia Teatrului buzoian. În acea seară de sărbătoare am înțeles mai bine ca oricând cât de unită, cât de legată prin mii de fire este această familie magnifică, am înțeles că teatrul nu însemnă doar dramaturgi, regizori și actori, doar ce se petrece pe scenă. Ce se petrece în afara ei, astfel încât, în lumina reflectoarelor, totul să fie o fascinantă poveste, e tot atât de important.