Reprezentanţii Direcţiei pentru Cultură Buzău au făcut publică lista câştigătorilor primei ediţii a Concursului de creaţie jurnalistică „Pe urmele lui Vasile Voiculescu”.
Reprezentanţii Direcţiei pentru Cultură Buzău au făcut publică lista câştigătorilor primei ediţii a Concursului de creaţie jurnalistică „Pe urmele lui Vasile Voiculescu”. Dintre cei 35 de liceeni buzoieni care au participat la etapa de documentare din judeţ, au fost răsplătiţi cu premii 12 concurenţi, la cele patru secţiuni ale competiţiei.
Este vorba despre ( REPORTAJ) Premiul I – Ionica Grosu, Liceul Pedagogic, Premiul II – Alexandra Valentina Stroe, Grup Şcolar de Meserii şi Servicii, Premiul III – Andreea Petronela Iosef, Colegiul Naţional ”Al. Vlahuţă”; (ESEU) Premiul I – Marilena Ramona Buturugă, Colegiul Naţional „B. P. Hasdeu”, Premiul II – Adriana Iuliana Toma, Colegiul „M. Eminescu”, Premiul III – Sânziana Popa, Grup Şcolar „D. Filipescu”; (INTERVIU) Premiul I – Adnana Nedelcu, Liceul de Artă, Premiul II – nu s-a acordat, PREMIUL III – Andreea Anghel, Colegiul Economic; (PREMII SPECIALE) Andreea Marina Zota, Colegiul „B. P. Hasdeu” şi Măţău Marina, Colegiul „Al. Vlahuţă”. Marele premiul al concursului a fost câştigat de Andreea Elena Lăcătuş, de la Liceu de Artă, cu un reportaj pe care îl redăm integral. Festivitatea de premiere va avea loc astăzi, de la ora 11.00, la Casa Memorială „V. Voiculescu”, de la Pârscov.
Gândurile închipuite ale lui Vasile Voiculescu, în traducere imaginară
Am plecat de acasă adormită şi cu un gând sigur că ziua de astăzi nu-mi poate aduce foarte mult nou. Un grup deja format îşi aştepta întârziaţii în faţa Conacului Marghiloman.
După o vizită scurtă, am pornit spre Casa Memorială de la Pârscov. Experienţa drumului ne-a fost animată de poveşti despre locurile prin care trecem zilnic, dar asupra cărora reflectăm rar: Buzăul aşa cum a fost şi cum ar fi putut să fie.
Poate că n-a fost „ţara de dedesubt” din prozele voiculesciene, însă (re) descoperirea oraşului mi-a creat o stare de entuziasm greu explicabilă.
Opririle la mănăstiri au lăsat în urmă lungi tăceri, întrerupte la timp de glumele unei voci ce răsuna în tot autocarul.
Pârscovul îşi duce firesc viaţa de sâmbătă după-masă: bătrâne întoarse de la biserică, o farmacie goală, lungul şir de case cu nimic ieşite din comun; un băiat murdar, însă foarte politicos ne salută, trecând pe lângă noi. Are în grijă un căruţ gol.
Vasile Voiculescu ne aşteaptă în curte. Tot cu mâinile în buzunar. Priveşte fix către zidurile de oameni care-i trec prin faţă fără a-i zice „bună ziua”. Noi suntem singurii vizitatori de azi, însă el s-a obişnuit cu singurătatea. Curând ne familiarizăm cu spaţiul. Casa e cochetă, îmbinând stilul rustic cu un iz monden de început de secol XX. „Păcat că n-are baie în casă!”, glumeşte cineva. Deşi scriitorul şi-a petrecut aici doar primii ani de viaţă, obiectele din interior i-au aparţinut şi fiecare lasă privitorul să întrevadă frânturi de pasiuni şi de mărturii ale existenţei lui Voiculescu.
Un poem îndrăzneţ e înrămat pe unul dintre pereţii holului – scriitorul cere (de astă dată, în calitate de medic), cu mult umor şi ironie fină, să fie mutat cu serviciul în Bucureşti. Mesajul era simplu şi direct. Simplu şi direct – două cuvinte care îi definesc existenţa şi valorile: tradiţionalist, punând familia pe primul plan (după cum el însuşi mărturiseşte în închisoare), reuşeşte să fie totodată un bun medic, scriitor, tată, soţ şi prieten – un om complet.
Curios este, însă, felul în care timpul i-a servit pentru a face faţă tuturor acestor preocupări. Poate că dorinţa, căutarea continuă şi principiile de viaţă sănătoase i-au fost de ajutor. Ascultăm o melodie la vechiul său gramofon şi o întrebare îmi apare în minte: de ce, totuşi, casa memorială la Buzău şi nu la Bucureşti, acolo unde şi-a petrecut, practic, toată viaţa?
Pentru că… Societatea „Capul de răţoi” – apare un răspuns eliptic; scriitorul a rămas legat de locul natal prin oameni, dar mai ales prin spirit. Încă de când studia la Colegiul „Gheorghe Lazăr”, a înfiinţat alături de alţi buzoieni – nume mari ale culturii române, acest grup mai sus menţionat.
Şi, pentru că spuneam ceva mai sus de îndrăzneală, credinţa în propriile idei i-a adus închisoarea şi, prin aceasta, ultimii ani de viaţă nedemni de un scriitor cu o operă mai mult decât reprezentativă pentru cultura română. Spiritele se destind. Citesc poeziile de pe un panou – creaţiile care i-au adus condamnarea. Mă privesc în oglinda din celălalt colţ al camerei şi mă întreb ce trebuie să facă un om pentru a-i fi simţită prezenţa după ce nu mai e.
Să fie. Să fie atât de bun pe cât poate fi, să nu se teamă să se dezvăluie.
„Voiculescu îşi cinstea vizitatorii… Dumneavoastră?”, se aude o-ntrebare adresată gazdei. Dar, din părul din curte pere ne cad la picioare, iar nucile sunt şi ele numai bune. Le ridicăm şi le gustăm. Iată: cinstea poetului nu se lasă aşteptată.
Ies pe poartă ca după vizitarea unui prieten drag; Voiculescu rămâne tot singur, tot cu mâinile în buzunarele de piatră; veghează în faţa casei.
Se gândeşte, cine ştie, de undeva, la noi.
Andreea Lăcătuş, Liceul de Artă „Margareta Sterian”